Predica la Duminica a 18-a după Rusalii (Pescuirea minunată) -- Pr. Ilie Cleopa

sâmbătă, 23 septembrie 2017

| | | 0 comments

Evanghelia


Luca 5, 1-11


În vremea aceea şedea Iisus lângă lacul Ghenizaretului şi a văzut două corăbii oprite lângă ţărm, iar pescarii ieşiseră din ele şi-şi spălau mrejele. Intrând în corabia care era a lui Simon, l-a rugat s-o depărteze puţin de la uscat; apoi, şezând în corabie, învăţa din ea mulţimile. Iar când a terminat de vorbit, i-a zis lui Simon: depărteaz-o la adânc şi aruncaţi mrejele voastre, ca să pescuiţi. Atunci, răspunzând Simon, I-a zis: Învăţătorule, toată noaptea ne-am ostenit şi nimic n-am prins; dar, la porunca Ta, voi arunca mreaja. Şi, făcând ei aşa, au prins mulţime mare de peşte, încât li se rupeau mrejele. Deci au făcut semn tovarăşilor, care erau în cealaltă corabie, ca să vină să le ajute. Şi au venit şi au umplut amândouă corăbiile, de erau gata să se scufunde. Iar Simon Petru, văzând aceasta, a căzut la picioarele lui Iisus şi I-a zis: du-Te de la mine, Doamne, căci sunt om păcătos; pentru că îl cuprinsese spaimă pe el şi pe toţi cei care erau cu el, din pricina pescuitului atâtor peşti pe care îi prinseseră; tot aşa şi pe Iacob şi pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau tovarăşii lui Simon. Atunci Iisus a zis către Simon: nu-ţi fie frică; de acum înainte vei fi pescar de oameni. Şi, trăgând corăbiile la uscat, au lăsat totul şi au mers după Dânsul.


Pr. Ilie Cleopa Despre roadele ascultării de Dumnezeu

Învățătorule, toată noaptea ne-am ostenit și nimic nu am prins, dar după cuvântul Tău, vom arunca mrejele“ (Luca 5,5)

Iubiți credincioși,
De la începutul zidirii lumii toți oamenii care au ascultat de Dumnezeu au fost fericiți și în veacul de acum și în cel viitor. Așa vedem că strămoșii noștri, Adam și Eva, cât au ascultat de Dumnezeu, Făcătorul lor și au păzit cu sfințenie porunca Lui, au fost fericiți și s-au îndestulat de toată frumusețea și desfătarea raiului. Iar când de bună voie s-au abătut de la ascultare și au călcat porunca Ziditorului lor, au fost pedepsiți și izgoniți din rai (Facere 3, 16-19). Dacă vom merge cu memoria prin istoria cea sfântă a lumii adică prin cele scrise în Sfânta și dumnezeiasca Scriptură vom vedea că toți oamenii sfinți și aleși ai lui Dumnezeu, care au ascultat și au împlinit poruncile Lui, au fost fericiți pe pământ și s-au învrednicit de binecuvântarea lui Dumnezeu.

Noe, care a fost al doilea Adam al neamului omenesc, ascultând de Dumnezeu și făcând corabia și toate câte i-a poruncit El, s-a izbăvit el și toată familia sa de apele potopului și a fost binecuvântat de Dumnezeu (Facere 6, 22; 9, 12). La fel și fericitul patriarh Avraam, ascultând de Dumnezeu și ieșind din pământul său și din rudenia sa, a mers în Haran și de acolo în pământul făgăduinței, Canaan, unde viețuind, a arătat cea mai desăvârșită ascultare, încât pe singurul său fiu, Isaac, a voit să-l aducă jertfă lui Dumnezeu, închipuind prin aceasta cu taină mai înainte aducerea ca jertfă de Părintele ceresc a Fiului Său iubit, pentru mântuirea și răscumpărarea neamului omenesc din robia diavolului. Pentru această credință și ascultare desăvârșită a lui Avraam, Dumnezeu l-a binecuvântat cu jurământ și tată a multor neamuri l-a numit (Facere 22, 1-18; 17, 5). Dar, pe lângă marea binecuvântare dumnezeiască spre veșnică fericire, Avraam a fost binecuvântat de Dumnezeu și cu fericirea cea vremelnică spre îndestulare cu toate cele de nevoie vieții de pe pământ. Zice dumnezeiasca Scriptură: „Avraam însă era bogat în vite, în argint și în aur, iar pământul pe care îl moștenise spre locuire era ca raiul lui Dumnezeu“ (Facere 13, 2; 13, 10). La fel și fiul său Isaac a fost binecuvântat de Dumnezeu că nu s-a pogorât în Egipt, făcând ascultare de porunca Lui (Facere 26, 2-4).

Așa a binecuvântat Dumnezeu și pe Iacov că a făcut ascultare părintelui său Isaac și mamei sale și s-a dus în Mesopotamia Siriei, spre a-și lua femeie din fetele lui Laban, fratele mamei sale (Facere 28, 1-4). Pentru aceasta Preabunul Dumnezeu l-a binecuvântat cu cinste și cu avere, căci numai cu toiagul în mână a plecat și s-a întors de acolo în două tabere (Facere 32, 10). La fel Moise, ascultând de Dumnezeu când a fost trimis să scoată din robia lui Faraon pe poporul lui Israel (Ieșire 4, 20-21), și pentru ascultarea lui, Dumnezeu a făcut prin mâinile lui mari și preaslăvite minuni, prin care a pedepsit pe egipteni cu multe feluri de rane și a scos din robia lui Faraon pe poporul Său Israel (Ieșire, 14, 27-29).

Bunul Dumnezeu face mari promisiuni celor ce vor asculta de El și de poruncile Lui. Auzi ce zice Dumnezeu către poporul Său Israel: „De veți asculta cu luare aminte cuvântul Meu și veți face toate câte vă poruncesc și de veți păzi legământul Meu, Îmi veți fi popor ales din toate neamurile, că al Meu este tot pământul, iar voi Îmi veți fi preoție împărătească și neam sfânt“ (Ieșire 23, 22). Apoi zice: „Să slujești numai Domnului Dumnezeului Tău și El va binecuvânta pâinea ta, vinul tău, apa ta, și va abate bolile de la voi. În țara ta nu va fi femeie care să nască înainte de vreme sau stearpă și voi umple numărul zilelor tale. Groază voi trimite înaintea ta și voi îngrozi pe tot poporul asupra căruia veți merge și voi pune pe fugă pe toți vrăjmașii tăi” (Ieșire 23, 25-27). Iarăși zice: „De veți umbla după legile Mele și de veți păzi și plini poruncile Mele, vă voi da ploaie la timp, pământul și pomii își vor da roadele lor, iar treieratul vostru, va ajunge până la culesul viilor. Culesul viilor va ajunge până la semănat, veți mânca pâinea voastră cu mulțumire și veți trăi în pământul vostru fără de primejdie.”

Voi trimite pacea pe pământul vostru și nimeni nu vă va tulbura; voi alunga fiarele sălbatice și sabia nu va trece prin pământul vostru; voi alunga pe vrăjmașii voștri și vor cădea uciși înaintea voastră; cinci din voi vor birui o sută și o sută din voi vor goni zece mii, și vor cădea vrăjmașii voștri de sabie, înaintea voastră. Căuta-voi spre voi și vă voi binecuvânta; veți avea copii, vă veți înmulți și voi fi statornic în legământul Meu cu voi; veți mânca roadele vechi din anii trecuți și veți da la o parte pe cele vechi pentru a face loc celor noi“ (Levitic 26, 3-10).

Iubiți credincioși,
Cu aceste prea puține zise despre fericirea și binecuvântarea lui Dumnezeu pentru cei ce ascultă de El din Legea Veche, dacă vom muta cuvântul nostru spre Legea Harului, vom afla că cea mai mare și mai desăvârșită ascultare și supunere față de Dumnezeu, a avut-o Însuși Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care a ascultat de Tatăl până la moarte, iar moartea de cruce (Matei 26, 42; Ioan 1, 23; 6, 38; 8, 29; 14, 31; 15, 10; 17, 4; Filipeni 2, 8; Romani 5, 19; Evrei 2, 17; 5, 8; 12, 2).

Ascultare și supunere către Dumnezeu a arătat și Preasfânta Fecioară Maria, când a trimis Dumnezeu la ea în Nazaretul Galileei pe arhanghelul Gavriil să-i vestească că va naște pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu și Mântuitorul. Ea, deși nu știa de bărbat, înțelegând de la înger taina cea mare și negreșită ce avea s-o săvârșească Dumnezeu prin ea, pentru mântuirea lumii, s-a supus cu mare smerenie și a zis către înger: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul Tău“ (Luca 1, 26-38). Astfel, cu ascultarea și smerenia ei pe pământ a vindecat neascultarea Evei din rai.

Ascultare mare a avut și Dreptul Iosif, căci auzind în vis pe îngerul Domnului, poruncindu-i să nu se teamă și să ia pe Maria, logodnica sa, a făcut ascultare cu mare încredere, înțelegând că Preacurata Fecioară Maria a zămislit de la Duhul Sfânt (Matei 1, 20). Nu numai că nu s-a îndoit de zămislirea ei, ci și cu mare smerenie și supunere a slujit Fecioarei Maria la fuga în Egipt, ca și în toată vremea vieții lui, înțelegând că prin aceasta el slujește lui Dumnezeu la taina mântuirii neamului omenesc, aducându-și aminte de cele scrise: „Fericiți cei ce păzesc poruncile Lui și-L caută pe El cu toată inima“ (Psalmi 118, 2); și iarăși „Fericiți sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu și îl păzesc“ (Luca 11, 28).

Sfinții și dumnezeieștii Apostoli au ascultat și ei de Mântuitorul când au fost chemați să fie vânători de oameni (Matei 4, 19-22; Luca 5, 11- 28). Pentru desăvârșita lor ascultare de Hristos s-au învrednicit și de mari daruri de la Dumnezeu și s-au îmbrăcat cu putere de sus la Cincizecime (Luca 24, 49). Astfel au fost învățați de Duhul Sfânt tot adevărul (Ioan 14, 26; 15, 26); au fost dăruiți cu înțelepciunea nebănuită (Matei 10, 19-20; Marcu 13, 11); au primit putere să facă minuni (Matei 10, 1-8; Marcu 3, 13; 6, 7; 16, 20; Luca 9, 2; Fapte 2, 43); au fost trimiși să propovăduiască Evanghelia (Matei 10, 1-7; 28, 19; Marcu 3, 14); au fost întăriți să vestească mila și iertarea păcatelor (Matei 16, 19; 18, 18; Luca 24, 47; Ioan 20, 23).

La judecata viitoare, Apostolii vor avea marea cinste de a judeca împreună cu Hristos poporul lui Israel, după mărturia Mântuitorului Care a zis: „Adevărat, adevărat zic vouă, că cei ce ați urmat Mie la înnoirea lumii, când Fiul Omului va ședea pe tronul slavei Sale, veți ședea și voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminții ale lui Israel“ (Matei 19, 28).

Ascultare desăvârșită a făcut și mulțimea cea mare a mucenicilor, a ierarhilor și a mărturisitorilor dreptei credințe, care, împlinind cuvintele Mântuitorului, și-au pus sufletele lor pentru El și pentru Evanghelie spre a-L dobândi în viața cea veșnică (Matei 16, 25; Marcu 8, 35; Luca 9, 24). La fel a făcut și marea mulțime a monahilor, care, auzind cuvântul lui Hristos, că „oricine va lăsa frați sau surori, sau tată sau mamă sau femeie sau copii sau țarine sau case pentru numele Meu, însutit va lua și viață veșnică va moșteni“ (Matei 19, 29), au lăsat toate și au urmat lui Hristos, prin supunere, ascultare, viață curată și sărăcie de bună voie până la moarte, pentru mântuirea sufletelor lor și moștenirea Împărăției cerurilor. Asemenea lor au trăit sub ascultare toți drepții următori lui Hristos, părinții și înaintașii noștri, silindu-se la ascultare și împlinirea poruncilor Lui prin fapte bune, pentru a se încununa în ziua cea mare a judecății de apoi când dreptul Judecător va răsplăti fiecăruia după faptele sale.

În Evanghelia de azi, vedem că Apostolul Petru, după ce arată că toată noaptea s-a ostenit cu pescuitul și nu a prins nimic, voind să facă ascultare învățătorului Său, adică Mântuitorului, Îi zice: „Învățătorule, toată noaptea ne-am ostenit și nimic nu am prins, dar după cuvântul Tău (adică, crezând cuvântul Tău, voi face ascultare) voi arunca mreaja în mare. Și aceasta făcând, a prins mulțime de pești, că li se rupeau mrejele, și a făcut semn tovarășilor lor din cealaltă corabie să vină să le ajute. Și au venit și au umplut amândouă corăbiile, încât erau gata să se afunde“ (Luca 5, 6-7).

Vedeți roadele sfintei ascultări a Apostolului Petru? Cu toate că toată noaptea se ostenise în zadar, însă, ascultând de cuvântul Domnului, a aruncat mreaja în mare și mult s-a înspăimântat de marea mulțime de pești ce a prins, încât, căzând în genunchi la Iisus, a zis: „Ieși de la mine, Doamne, că sunt om păcătos!“ (Luca 5, 8). Așadar, roadele ascultării Apostolului Petru au început a se arăta cu minunea pescuirii de pești și au crescut foarte și s-au înmulțit spre slava lui Dumnezeu prin vânarea atâtor suflete către Împărăția lui Dumnezeu. Atât el, cât și ceilalți Sfinți Apostoli, au devenit, prin ascultare față de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cei mai vestiți pescari de oameni. Dar fiindcă ne este cuvântul despre ascultarea de Dumnezeu și despre roadele ce se nasc din ea, este bine să știm că cel ce ascultă de Dumnezeu și cel ce ascultă pentru Dumnezeu pe cel ce îl povățuiește pe calea mântuirii, au aceeași plată, deoarece Însuși Mântuitorul a arătat acest lucru, zicând: „Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine mă ascultă și cel ce se leapădă de voi, de Mine se leapădă“ (Luca 10, 16).

Iubiți credincioși,
Mântuitorul nostru Iisus Hristos a venit în lume pe calea ascultării, și a ascultat de Părintele Său până la moarte, și încă moarte de cruce (Filipeni 2, 8). „Pentru aceea și Dumnezeu L-a înălțat și I-a dăruit Lui nume care este mai presus de orice nume; ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cerești, al celor pământești și al celor dedesubt. Și să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl“ (Filipeni 2, 9-11).

Biserica creștină este Biserica dragostei și a ascultării, pentru că a fost întemeiată de Hristos prin iubirea Tatălui și ascultarea „până la moarte de cruce" a Fiului. Mântuitorul a ascultat de Tatăl, iar Apostolii Săi au ascultat de El. De aceea spunem că iubirea creștină și acultarea duhovnicească mântuiesc lumea. Însuși Duhul Sfânt a venit pe pământ trimis de Fiul, cu voia Tatălui, ca să întemeieze Biserica Sa și să reverse Harul mântuirii peste cei ce cred și se botează în numele Preasfintei Treimi.

Vedeți ce mare este puterea ascultării? Ea se naște din credință și dragoste. Că cine crede în Dumnezeu, Îl iubește și ascultă de poruncile Lui. Iubirea Lui Dumnezeu este izvorul zidirii lumii văzute și nevăzute. Cât timp îngerii au ascultat de Dumnezeu, nu existau nici diavoli, nici iad. Iar când Lucifer cu îngerii lui au căzut din ascultare, dorind să fie „asemenea Celui Preaânalt", ei au căzut „ca un fulger din cer" și s-au transformat în diavoli. Asemenea lor cad în iad toți creștinii neascultători care nu vor să asculte de nimeni și trăiesc pe pământ de capul lor.

Ascultarea stă la temelia cerului, a îngerilor, a planetelor, a Bisericii, a societății, a familiei, a fiecărui suflet care crede în Dumnezeu și dorește să se mântuiască. Fără ascultare în societate nu este armonie, nici pace între popoare și oameni. Fără ascultare de Dumnezeu, de Biserică, de păstori, care sunt urmașii Apostolilor pe pământ, nu este mântuire, nu este unitate creștină, nu este pace în case și în sufletele credincioșilor noștri.

De aceea, iubiți credincioși, sunteți datori să păziți poruncile Sfintei Evanghelii, să ascultați de Biserica Ortodoxă, mama noastră duhovnicească, întemeiată de Hristos, să ascultați de slujitorii sfințiți ai Bisericii, ca de Sfinții Apostoli și să ascultați de duhovnicii pe care vi i-a dat Dumnezeu, ca de Însuși Hristos.

Când sună clopotele bisericii și ne cheamă la slujbă, la Sfânta Liturghie, mai ales în sărbători, lăsați grijile casei și mergeți cu toți la biserică. Îngerii Domnului vă vor scrie în cartea vieții și vă vor număra pașii. Seara și dimineața și oricând mergeți pe drum sau lucrați cu mâinile, neîncetat să vă rugați, după porunca Sfântului Apostol Pavel.

În timpul celor patru posturi ale Bisericii, nu uitați să vă spovediți și, dacă vă dă voie duhovnicul, să vă uniți cu Hristos prin Sfânta Împărtășanie. Acestea sunt cele mai mari daruri pe care ni le oferă Biserica după Botez. Apoi să vă creșteți copiii în duhul ascultării, al credinței ortodoxe, al smereniei și al iubirii de Dumnezeu, hrănindu-i cu cărți sfinte, cu cuvinte creștine ortodoxe, cu sfaturi părintești și mai ales cu exemplul viu, curat al vieții dumneavoastră.

Sectele sunt cancerul Bisericii. Ele se nasc din mândrie și neascultare. Că numai cei mândri și neascultători se rup de Biserică, hulesc pe Maica Domnului, aruncă din case icoanele și Sfânta Cruce, se leapădă de cele sfinte și urăsc pe păstorii dați lor de Hristos. De aceea, nu discutați cu ei, fiind răzvrătiți și fii ai neascultării. Nu vorbiți cu cei ce hulesc Biserica, pe sfinți, icoanele și Crucea. Ci rămâneți în Biserica Vieții, în Biserica iubirii și ascultării. Aici în Biserică este Hristos, aici sunt Sfintele Taine, aici sunt îngerii și sfinții din cer, aici sunt oamenii credincioși și toți părinții din neam în neam.

De asemenea, nu uitați să ajutați și dumneavoastră pe preot la slujbe, la curățenia Bisericii și la călăuzirea credincioșilor pe calea mântuirii. Nu observați cum cei răi se îndeamnă unul pe altul la rău, la desfrâu, la furt și la beție? Cum să nu fim datori noi creștinii a ne îndemna, a ne sfătui și a ne trage unii pe alții la biserică, la Sfânta Liturghie, la post, la milostenie, la iertare și la citirea cărților sfinte? Nu ajunge numai credința pentru mântuire, că și diavolii cred, dar din cauza mândriei și a neascultării nu au iertare.

Cu aceste sfaturi duhovnicești închei această predică, reamintindu-vă că fără ascultare nu ne putem mântui. Iar de vom trăi sub ascultare de Hristos, de Biserică și de păstori, vom dobândi și pe pământ binecuvântare și pace, iar dincolo viață veșnică vom moșteni. Amin.

Sursa: Doxologia

Hrană pentru suflet / Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu

vineri, 22 septembrie 2017

| | | 0 comments
Autor: Мариан Томов (OrthPhoto)

Pace multă au cei ce iubesc legea Ta şi cărora nu le e piatră de poticnire. (Psalmi 118, 165)

Învăţând cuvântul lui Dumnezeu ne dobândim pace su­fletească. Aceia dintre noi care nu vin la acest izvor dătător de viaţă au tendinţa să se tulbure foarte repede de cea mai mică ispită, iar lumea lor lăuntrică se dezechilibrează într-o clipă. Uneori te şi prinde mirarea cât de mult se pot pierde unii cu firea. Orice cuvânt necugetat, spus la întâmplare de careva, îi face să-şi piardă liniştea.

Dar nimeni nu-i poate lipsi de pacea lui Dumnezeu pe cei care şi-au agonisit-o cu adevărat! Ea vine din izvorul cel mai de sus, ne este dată de Hristos Însuşi, Care a spus: „Fericit es­te acela care nu se va poticni întru Mine” (Matei 11,6).

Fireşte, cel ce se nutreşte cu această hrană duhovniceas­că, cel ce vine cu rugăciune la acest izvor dătător de viaţă, nu va avea piatră de poticnire. Unui asemenea om care lu­crează pe ogorul Domnului îi creşte zi de zi sporul. Cei care nu simt nevoia acestui cuvânt viu, care nu învaţă din Sfânta Scriptură, pot lesne să cadă sau să se poticnească. De cele mai multe ori susţin că nu au găsit în Sfânta Scriptură ce­ea ce se aşteptau să găsească. Ar fi găsit, dacă ar fi pătruns miezul cuvântului lui Dumnezeu.

Aceştia se hrănesc ani la rând numai cu roşcove, sunt cei ce s-au îndepărtat de Dumnezeu, sufletul lor suferă de foame şi sete şi, fiindcă nu are hrană adevărată, slăbeşte, de­vine nerezistent. Dăm hrană zilnică trupului nostru supus putrezirii, care se va întoarce în pământ şi se va descompune, dar fiinţa noastră lăuntrică, sufletul nostru viu şi veşnic, îl lăsăm să flămânzească, fără să ne pese că ar putea să moară de foame.

Sursa: "Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu: 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului", Editura Sophia, 2008

Sfânta Muceniță Sofia și fiicele sale, Pistis, Elpis și Agapis – drumul spre sfințenie

duminică, 17 septembrie 2017

| | | 0 comments

Viețuind în secolul al II-lea, în Italia, Sfânta Sofia și fiicele sale au pătimit în vremea împăratului Adrian. Denunțate că sunt creștine și convocate să aducă jerftă zeiței Artemis, cele patru au refuzat să se lepede de Dumnezeu.
În vârstă de 9, 10 și 12 ani, cele trei fiice au fost omorâte în fața mamei, iar aceasta, îndurerată, le-a îngropat trupurile după un deal și după trei zile de rugăciune și-a dat duhul în mâinile Domnului.
Deasupra mormintelor a fost ridicată Biserica „Sfântul Mucenic Pangratie”, Sfânta Sofia devenind ocrotitoarea capitalei Bulgariei.

"Tu, atotputernice Dumnezeule, rânduieşte pentru noi după sfânta voia Ta şi nu ne lăsa pe noi, ci ne dă nouă ajutorul Tău cel sfânt, ca să nu se înfricoşeze inima noastră de prigonitorul cel mândru, să nu ne temem de muncile lui cele înfricoşate, să nu ne spăimântam de moartea cea amară şi să nu ne rupă pe noi cu nimic de la Tine, Dumnezeul nostru!"

"Fiicele mele iubite! Acum este vremea nevoinţei voastre, acum a sosit ziua ca să vă faceţi mirese Mirelui vostru Celui fără de moarte, ca după numele vostru să vă arătaţi către dânsul credinţa voastră cea tare, nădejdea cea neîndoită şi dragostea cea nefăţarnică, care niciodată nu cade! Acum a venit ceasul veseliei voastre, ca să vă încununaţi prin cunună mucenicească cu preaiubit Mirele vostru şi cu dânsul în cămara Lui prea luminoasă să intraţi, în glas de bucurie. Fiicele mele, să nu vă cruţaţi trupurile voastre cele tinere pen-tru cinstea lui Hristos, să nu jeliţi floarea tinereţelor voastre celor frumoase, pentru cel mai frumos ca podoabă şi decât fiii omeneşti, nici să vă mâhniţi de lipsirea vieţii acesteia vremelnice, pentru viaţa cea veşnică. Pentru că nepreţuitul vostru Mire ceresc, Iisus Hristos, este sănătate veşnică, frumuseţe negrăită şi viaţă fără de moarte. Şi când trupurile voastre pentru dânsul vor fi chinuite spre moarte, el le va îmbrăca pe ele în nestricăciune şi rănile de pe trupurile voas-tre le va lumina ca stelele cerului. Când frumuseţile voastre vor fi luate prin chinurile îndurate pentru Dânsul, El vă va înfrumuseţa pe voi cu cereasca frumuseţe pe care ochiul n-a văzut-o. Iar când vremelnica voastră viaţă o veţi pierde, punându-vă sufletele voastre pentru Domnul vostru, apoi El viaţa cea fără de sfârşit vă va dărui vouă, în care vă va mări pe voi în veci înaintea Tatălui său cel ceresc şi înaintea sfinţilor Lui îngeri şi de toate cereştile duhuri vă veţi numi mirese şi mărturisitoare ale lui Hristos; pe voi vă vor lăuda toţi cuvioşii, de voi se vor veseli înţeleptele fecioare şi vă vor primi în ceata lor.
    Dulcele mele fiice! Să nu vă mlădiaţi a fi amăgite de înşelăciunile vrăjmaşului, pentru că, precum mi se pare, mult vrea să vă îmbuneze pe voi împăratul şi să vă făgăduiască mari daruri şi să vă pună înainte mărire, bogăţii, cinste şi toată frumuseţea şi dulceaţa lumii acesteia stricăcioase şi deşarte. Să nu iubiţi nimic dintr-acestea, că toate se sting ca fumul, ca praful de vânt se spulberă, că floarea şi ca verdeaţa ierbii se veştejesc şi în ţarina se sălăşluiesc. Nici să vă înfricoşaţi când veţi vedea cumplitele chinuri, pentru că puţin pătimind şi pe vrăjmaşul biruindu-l, în veci veţi dănţui. Şi cred Dumnezeului meu Iisus Hristos că nu vă va lăsa pe voi, cele ce pentru Dânsul pătimiţi, Cel ce a zis: "De va şi uita femeia pe fiii pântecelui său, dar Eu nu vă voi uita pe voi". Ci nedepărtat va fi de voi întru toate chinurile voastre, privind nevoinţele voastre, în slăbiciunea voastră şi împletindu-vă cununa răsplătirii voastre. O, fiicele mele cele bune! Gândiţi-vă la durerile mele pe care le-am avut la naşterea voastră. Aduceţi-vă aminte de ostenelile mele pe care în vremea prunciei le-am suferit la creşterea voastră. Aduceţi-vă aminte şi de bunătăţile mele, cu câtă dragoste v-am învăţat pe voi frica de Dumnezeu şi să mângâiaţi bătrâneţele mamei voastre prin acea statornică şi bărbătească mărturisire a voastră a lui Hristos. Pentru că aceasta îmi va fi mie veselie, bucurie, cinste şi laudă între toţi credincioşii, când mă voi învrednici să mă numesc mamă de muceniţe, când vă voi vedea pe voi că viteze răbdaţi pentru Hristos şi, mărturisind cu îndrăzneală numele cel sfânt al Lui, pentru dânsul muriţi. Atunci se va mări sufletul meu şi, bucurându-se duhul meu, se vor întări bătrâneţele mele. Atunci îmi veţi fi mie adevărate fiice când, învăţăturile mamei voastre ascultându-le, veţi suferi pentru Domnul nostru până la sânge şi veţi muri pentru dânsul cu osârdie".

"Noi, tată avem pe Dumnezeul ceresc care se îngrijeşte de viaţa noastră şi miluieşte sufletele noastre. De Acela vrem să fim iubite şi ale Aceluia adevărate fiice căutăm să ne numim şi Aceluia închinându-ne şi păzind poruncile Lui, spre idolii voştri scuipăm, iar de îngrozirile tale nu ne temem. De aceea şi dorim să pătimim şi să răbdăm muncile cele amare pentru cel dulce Iisus Hristos, Dumnezeul nostru".


Troparul Sfintei Muceniţe Sofia şi al fiicelor sale: Pistis, Elpis şi Agapis

Mieluşele cuvântătoare, prin mucenicie v-aţi adus Mielului şi Păstorului, săvârşind călătoria cea către Hristos şi credinţa păzind-o. Pentru aceea, cu suflet vesel astăzi săvârşind pomenirea voastră cea sfântă, minunatelor, pe Hristos Îl slăvim.

Sursa: Doxologia

Predică la Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci - Sfântul Luca al Crimeei

sâmbătă, 16 septembrie 2017

| | | 0 comments

Evanghelia


Marcu 8, 34-38; 9, 1


Zis-a Domnul: cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi mântuiască sufletul său îl va pierde; iar cine-şi va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va mântui. Şi ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul său? Sau ce-ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Iar de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în acest neam desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el când va veni în slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri.

Apoi a zis către ei: adevărat vă spun vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moarte, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere.


Sfântul Luca al CrimeeiPredică la Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci

Cine va voi să-şi scape sufletul, îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa” (Mc. 8, 35).

Aceste spuse ale lui Hristos, spuse de o uriaşă însemnătate, pot stârni nedumerire în mulţi. Noi, doar, dorim să ne mântuim sufletul, iar Domnul spune că dacă vom năzui spre asta îl vom pierde şi că pentru a ne mântui sufletul este nevoie să ni-l pierdem - să-l pierdem pentru însuşi Domnul Iisus Hristos şi pentru Evanghelie. Ce să însemne asta? Cum trebuie să înţelegem aceste spuse?

Fireşte, în cuvintele lui Hristos nu poate fi nici o contradicţie - ele trebuie înţelese cum se cuvine. Şi iată ce răspuns dă la nedumerirea noastră Domnul Însuşi: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Mt. 16, 24).

Dacă vom împlini lucrul acesta, ne vom mântui sufletul. Dar de ce avem nevoie ca să împlinim aceste cuvinte ale lui Hristos? Ce înseamnă lepădarea de sine?

Lepădarea de sine înseamnă lepădarea desăvârşită de propria înţelegere a căilor vieţii, de cele spre care năzuim potrivit îndemnurilor inimii noastre, lepădarea deplină de voinţa noastră, de raţiunea noastră. Este aici vreo cerinţă ciudată şi cu neputinţă de împlinit? Bineînţeles că nu.

Când ucenicul învaţă meseria pe lângă meşter, el trebuie să se lase pe de-a întregul călăuzit de îndrumările acestuia; el nu cutează să vină cu nimic de la sine, cu nici un fel de metode proprii de lucru. El trebuie să se supună necondiţionat meşterului, să împlinească toate îndrumările lui şi să lucreze neabătut după cum spune meşterul.

Şi noi trebuie să devenim supuşi Domnului Iisus Hristos - ascultători până la capăt, ascultători până la moarte. E foarte simplu de făcut asta. Trebuie doar să ne concentrăm şi să ne adâncim privirea duhovnicească, privind cu luare aminte şi cinstit în ascunzişurile sufletului nostru - şi atunci fiecare păcătos va vedea ce se face acolo. Acolo este întuneric, acolo colcăie şerpi - şerpii minciunii, curviei, zavistiei, trufiei, plăcerilor pântecelui, hoţiei, chiar şi uciderii, şerpi cărora nu este număr.

Oare nu urâm şerpii, nu ne ferim de ei? Şi atunci, vom iubi şerpii care se cuibăresc în inima noastră? Suntem datori să îi urâm, suntem datori să ne urâm sufletul, dacă în el colcăie şerpii.

În noi prea puţine merită dragoste. În orice păcătos sunt multe care merită ură. Şi trebuie ca această ură să se aprindă. Dacă pe umerii voştri ar apărea deodată nişte zdrenţe murdare şi împuţite, oare nu le-aţi arunca de pe voi, nu le-aţi călca în picioare? Iar dacă omul păcătos va privi în sufletul său, va vedea că haina sufletului îi seamănă cu nişte zdrenţe împuţite. Şi i se va face scârbă, greaţă, va urî zdrenţele acestea, va urî sufletul său, care e îmbrăcat atât de hâd.

Vedeţi că nu este nimic ciudat în cerinţa lui Hristos ca cel ce vrea să meargă după El să îşi urască sufletul? Trebuie să ne urâm trufia, părerea de sine, care ne poruncesc să ne rânduim viaţa de capul nostru, să ne fixăm în viaţă propriile noastre scopuri, să ne construim propriile noastre planuri. Trebuie să înlăturăm toate acestea, să rupem acest păienjeniş plin de praf, să ne luăm rămas bun de la tot. Trebuie să ne lepădăm de voinţa noastră, de planurile noastre, de raţiunea noastră şi să ne plecăm cerbicea cu smerenie sub jugul cel bun al lui Hristos.

Trebuie să ne întindem către Domnul Iisus Hristos mâna tremurătoare şi să-I strigăm: „Doamne! Nu voi merge pe calea mea. Voi merge după Tine, Tu mă călăuzeşte!”. Trebuie să ne supunem până la capăt şi necondiţionat voinţei lui Hristos. Numai atunci va fi cu putinţă să mergem după El.

Dacă Domnul ne duce acolo unde S-a dus El însuşi, dacă Domnul cere de la noi să ne luăm crucea şi să mergem după El, unde credeţi că mergem? Dacă asupra noastră a fost pusă crucea, bineînţeles că nu mergem la distracţie, nu mergem la serbare, ci acolo unde sunt datori să meargă călcătorii de lege care îşi poartă crucea. Suntem datori să mergem după Iisus Hristos pe Golgota, până la capăt, chiar până la moarte.

Dar ce moarte cere de la noi Domnul? Cumva moartea fizică pe cruce, pe care a răbdat-o El însuşi? Nu, ci El cere de la noi altă moarte. El cere să fim ascultători, smeriţi, să urmăm Lui, Care S-a micşorat pe Sine: „Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor şi la înfăţişare aflându-Se ca un om şi S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte şi încă moarte de cruce” (Filip. 2, 6-8).

Precum El a ascultat de Tatăl Lui, aşa şi noi suntem datori să ascultăm de El până la capăt. El ne duce la moarte - însă nu la o moarte de care trebuie să tremure inima noastră. El cere de la noi să împlinim cuvintele: „Câţi sunt ai lui Hristos şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi poftele” (Gal. 5, 24).

El cere să răstignim pe cruce şi să omoram omul nostru cel trupesc, patimile noastre. El cere să ne răstignim pe cruce păcatele, aşa cum El a răstignit păcatele întregii lumi pe Crucea Sa. El cere să ne răstignim pe cruce nu trupul ca atare, ci omul cel vechi, care trăieşte nu după legile Lui, ci după poruncile lumii.

El cere ca pe acest om vechi, care se află în stăpânirea diavolului, să îl urâm, pe acesta să-l lepădăm ca pe o haină veche şi murdară şi să începem o viaţă nouă, viaţa omului renăscut, ca să ne mântuim sufletul nemuritor, menit împărtăşirii cu Dumnezeu.

Şi trebuie să împlinim aceasta, căci altfel nu se poate curaţi inima, nu poate răsări în ea lumina lui Hristos. Ca să răsară soarele este nevoie să se risipească întunericul nopţii. Ca să fie aer curat în locuinţă, el trebuie curăţit de mirosurile urâte.

De asemenea şi noi, dacă nu ne vom lepăda de toată întinăciunea, de nu vom răstigni pe cruce trupul nostru, care putrezeşte în pofte, cum vom putea să mergem după Hristos? Altă cale nu este nicidecum.

Dar dacă vom începe această mare lucrare, ne stă înainte o luptă grea şi prelungită, fiindcă omul vechi, pe care l-am lepădat şi l-am răstignit, e o fiară sălbatică - şi cu cât îl vom bate şi răstigni mai mult, cu atât va muşca mai aprig. El e primejdios pentru noi, nicicând nu ne va lăsa în pace. Şi avem de luptat cu această fiară până la sfârşitul vieţii noastre.

Din Vieţile Sfinţilor cunoaştem că ei toţi au dus până la sfârşitul zilelor lor o luptă nesfârşită cu omul lor cel vechi, pe care l-au răstignit pe cruce. Şi această luptă stă înaintea fiecăruia dintre cei ce s-au hotărât să împlinească spusele lui Hristos şi să se lepede de sine. Îl aşteaptă o cale lungă, grea, spinoasă, fără opriri - căci în viaţa duhovnicească a te opri înseamnă a da înapoi, a pierde tot binele şi toată sfinţenia pe care le-ai dobândit.

Cine a fost mai presus decât Sfântul Apostol Pavel, care a fost răpit până la al treilea cer şi a văzut fericirea drepţilor, cine se poate asemui cu el în hotărârea lui de a-şi răstigni trupul, cine va cuteza să spună precum el: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2, 20). Şi iată ce spune acest om mare: „Fraţilor, eu încă nu socot să fi ajuns, dar una fac: uitând cele ce sunt în urma mea şi tinzând spre cele dinainte, alerg la ţintă” (Filip. 3, 13).

El tinde înainte, se grăbeşte, fiindcă înaintea lui este un scop mare, sfânt şi foarte greu de atins. Şi atunci, noi să nu ne grăbim, noi să nu fugim de vom alege calea pe care a mers el şi care a fost arătată de Domnul Iisus Hristos?! Iată ce înseamnă lepădarea de sine şi mergerea după Hristos.

Dar ce înseamnă a-ţi lua crucea - întrucât Domnul spune că fiecare dintre noi este dator să îşi ia crucea? Ce cruci avem noi? Crucile sunt felurite, căci pentru fiecare Dumnezeu a pregătit o cruce aparte. Este foarte important să înţelegem care este crucea noastră. Este foarte important să luăm anume crucea pusă înaintea noastră de Dumnezeu. Este foarte primejdios să ne facem singuri cruci, lucru care nu se întâmplă rar.

Ce cruci sunt pregătite pentru cei mai mulţi dintre noi? Cruci simple - nu dintr-acelea pe care le-au dus mucenicii, nu dintr-acelea pe care până la sfârşitul vieţii le-au purtat nevoitorii din pustie.

Viaţa noastră - viaţa tuturor oamenilor - este amar, întristare şi pătimire şi toate aceste amaruri, întristări şi pătimiri ale vieţii noastre lumeşti, sociale şi familiale, alcătuiesc crucea noastră.

Oare puţine suferinţe pricinuiesc căsnicia nereuşită, alegerea neinspirată a profesiei, bolile grave, înjosirea, confiscarea averii, clevetirile care ne urmăresc? Tot răul pe care ni-l fac oamenii, gelozia conjugală - oare nu sunt acestea crucea noastră? Toţi oamenii poartă şi sunt datori să poarte asemenea pătimiri, chiar dacă nu ar vrea deloc.

Oamenii care îl urăsc pe Hristos, oamenii care leapădă calea lui Hristos, tot pătimesc, însă cârtesc şi nu vor să îşi poarte crucea. Care este însă deosebirea între ei şi creştinii adevăraţi?

Deosebirea stă în faptul că creştinii şi-o duc cu supunere, că nu-L hulesc pe Dumnezeu, ci cu smerenie, plecându-şi capul, duc până la sfârşitul vieţii crucea lor grea, mergând în urma Domnului Iisus Hristos şi-o duc pentru El şi pentru Evanghelie şi-o duc din dragoste arzătoare pentru Hristos, fiindcă mintea şi toate dorinţele lor sunt robite de învăţătura evanghelică.

Pentru a împlini această învăţătură, pentru a merge pe calea lui Hristos, trebuie să ne ducem crucea cu supunere, neobosiţi, neblestemând-o, ci binecuvântând-o, împlinind porunca lui Hristos, lepădându-ne de noi înşine şi mergând în urma lui Hristos pe calea cea îngustă, ce duce în împărăţia Cerurilor.

Iar noi vrem cu toţii ca drumul vieţii noastre să fie larg, încăpător, fără nici un fel de spini, murdărie, pietre şi gropi, să fie presărat cu flori - dar Domnul ne arată o altă cale: calea pătimirilor.

Se cuvine să ştim că pe această cale, oricât ar fi de grea, dacă ne vom întoarce către Hristos din toată inima El însuşi ne va ajuta în chip uluitor pentru noi; El ne va sprijini când vom cădea, ne va întări, ne va îmbărbăta şi ne va mângâia. Şi atunci vom pricepe cuvintele Sfântului Apostol Pavel despre faptul că necazul nostru de acum, uşor şi trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, slavă veşnică covârşitoare (2 Cor. 4, l7): atunci pătimirile scurtei noastre vieţi ne vor părea uşoare.

Când vom străbate această cale, ce pare grea şi cumplită numai la început, când vom simţi harul lui Dumnezeu care ne întăreşte, atunci ne vom duce cu bucurie şi cu smerenie crucea, ştiind că prin aceasta ni se deschide intrarea în Împărăţia Cerurilor.

Fie ca Domnul nostru Iisus Hristos să-i învrednicească pe toţi de veşnica, slăvită şi nesfârşita viaţă împreună cu El, cu Tatăl Lui, cu Duhul Sfânt şi cu toată ceata sfinţilor îngeri. Amin (30 septembrie 1946).

Sursa: Doxologia

Predica la Înălțarea Sfintei Cruci -- Sfântul Teofan Zăvorâtul

miercuri, 13 septembrie 2017

| | | 0 comments

Evanghelia


Ioan 19, 6-11, 13-20, 25-30, 31-35


În vremea aceea s-au sfătuit căpeteniile preoţilor bătrânii împotriva lui Iisus, ca să-L omoare, şi L-au dus la Pilat, zicând: răstigneşte-L, răstigneşte-L! Pilat le-a zis: luaţi-L voi şi-L răstigniţi, căci eu nu găsesc în El nici o vină. I-au răspunsiudeii: noi lege avem şi după legea noastră trebuie să moară, căci s-a făcut pe Sine Fiu al lui Dumnezeu. Deci când a auzit Pilat acest cuvânt, mai mult s-a temut. Şi a intrat iarăşi în pretoriu şi a întrebat pe Iisus: de unde eşti Tu? Iar Iisus nu i-a dat nici un răspuns. Atunci Pilat i-a zis: cu mine nu vorbeşti? Oare, nu ştii că am putere să Te eliberez şi putere am să Te răstignesc? Iisus i-a răspuns: nu ai avea nici o putere asupra Mea, dacă nu ţi-ar fi fost dat ţie de sus.

Deci, când a auzit Pilat aceste vorbe, a scos pe Iisus afară şi a şezut pe scaunul de judecată, în locul numit: pardosit cu pietre, iar evreieşte: gabbata. Şi era ziua pregătirii Paştilor, vineri, pe la ceasul al şaselea; şi a zis Pilat iudeilor: iată împăratul vostru! Dar ei au strigat: ia-L, ia-L, răstigneşte-L. Pe împăratul vostru să-L răstignesc? - i-a întrebat Pilat. Căpeteniile preoţilor au răspuns: n-avem împărat decât numai pe Cezarul. Atunci L-a dat lor ca să-L răstignească. Şi au luat pe Iisus şi L-au dus ca să-L răstignească. Şi, Însuşi ducându-şi crucea, a ajuns la locul numit al Căpăţânii, care evreieşte se zice Golgota. Acolo L-au răstignit; şi împreună cu El pe alţi doi, de o parte şi de alta, iar în mijloc pe Iisus. Şi Pilat a scris o tăbliţă şi a pus-o deasupra crucii. Şi era scris pe ea: Iisus Nazarineanul, împăratul iudeilor. Deci mulţi dintre iudei au citit această tăbliţă, căci era aproape de oraş locul unde a fost răstignit Iisus. Şi era scris evreieşte, greceşte şi latineşte.

Şi stăteau lângă crucea lui Iisus, mama Sa şi sora mamei Sale, Maria lui Cleopa, şi Maria Magdalena. Deci Iisus, văzând pe maica Sa şi pe ucenicul pe care îl iubea stând alături, a zis maicii Sale: femeie, iată fiul tău. Apoi a zis ucenicului: iată mama ta. Şi, din ceasul acela, ucenicul a luat în casa sa. După aceea, ştiind Iisus că acum toate s-au săvârşit, plecându-şi capul, şi-a dat duhul.

Iar iudeii, de vreme ce era vineri, ca să nu rămână trupurile sâmbătă pe cruce, căci era mare ziua sâmbetei aceleia, au rugat pe Pilat să le zdrobească fluierele picioarelor şi să-i ridice. Deci au venit ostaşii şi au zdrobit fluierele picioarelor celui dintâi, asemenea şi pe ale celuilalt răstignit împreună cu El. Venind însă la Iisus, dacă au văzut că murise, nu I-au zdrobit fluierele picioarelor; ci unul din ostaşi cu suliţa a împuns coasta Sa şi îndată a ieşit sânge şi apă. Şi cel care a văzut a mărturisit, şi adevărată este mărturisirea lui.


Sfântul Teofan ZăvorâtulPredica la înălţarea cinstitei cruci a Domnului

Domnul nostru Iisus Hristos, prin cruce surpând moartea, ne-a dăruit întru ea viaţă veşnică, şi orice om care doreşte să se împărtăşească de această viaţă trebuie să ridice o cruce de un anumit fel. Iată, pe scurt, învăţătura despre viaţa dăruită prin cruce.

După cum Moisi a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să Se înalţe şi Fiul omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (In 3, 14-15)

Tainică şi netâlcuită e, fraţilor, înţelepciunea crucii, şi primul lucru pe care nu poate să îl priceapă mintea noastră este viaţa ce vine de la Cruce! Crucea este unealtă a morţii, şi încă a morţii celei mai de ocară; şi totuşi, Biserica o laudă ca pe o purtătoare de viaţă, dătătoare de viaţă, lemn al vieţii şi nemuririi, ridicare a celor căzuţi, înviere a tuturor şi, îndeobşte, pune pe seama ei toate acele bunătăţi pe care le caută creştinul adevărat în această viaţă şi la care nădăjduieşte în cea viitoare. Felul în care vine viaţa adevărată de la Cruce a fost întotdeauna sminteală pentru cei ce cred în cele deşarte şi nebunie pentru cei cugetători de cele deşarte. Dar ceea ce nu pricepe mintea trebuie să vadă şi să cuprindă credinţa, şi noi, înviaţi de Cruce, nu suntem fară vină dacă nu ne îngrijim să cunoaştem puterea de viaţă purtătoare ascunsă în Cruce, să cugetăm la ea necontenit, după pilda Apostolului Pavel, care, fiind în Corint, judeca să nu ştie altceva decât pe Iisus Hristos, şi pe Acesta răstignit (v. I Cor. 2, 2) şi care dă ca semn deosebitor al celor mântuiţi cunoaşterea din cercare a puterii Crucii: căci cuvântul Crucii pentru cei ce pier este nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu (I Cor. 1, 18). Iar dacă aşa trebuie să facem totdeauna, cu atât mai mult acum, când Sfânta Biserică, chemându-ne să ne închinăm Cinstitei şi de viaţă Făcătoarei Cruci, prin însuşi acest fapt ne pleacă spre ea luarea-aminte şi inima. Deci să cugetăm la taina Crucii, ca să vedem cum curge din ea viaţa adevărată.

Cu inima credem şi cu gura mărturisim că Domnul nostru Iisus Hristos, prin Cruce surpând moartea, ne-a dăruit întru ea viaţă veşnică şi că oricine doreşte să se împărtăşească de această viaţă trebuie să ridice o cruce de un anumit fel. Iată, pe scurt, toată învăţătura despre viaţa dăruită prin Cruce!

Credem că Domnul nostru Iisus Hristos, prin Cruce surpând moartea, ne-a dăruit întru ea viaţă veşnică“.

Rai de taină eşti, Născătoare de Dumnezeu, care ai odrăslit nelucrat pe Hristos, întru care lemnul Crucii, cel de viaţă purtător, pe pământ s-a sădit (irmosul cântării a 9-a a canonului la înălţarea Crucii), cântă Sfânta Biserică.

Ceea ce este pomul vieţii în mijlocul raiului desfătării, aceea este Pomul Crucii în mijlocul pământului, a văii plângerii şi a morţii. In rai mai era un pom, despre care s-a zis: în care zi veţi mânca din el, cu moarte veţi muri (Fac. 2, 17). Protopărinţii au mâncat, şi au murit. Prin neascultarea lor, viaţa a fost pierdută în toată cuprinderea ei: a fost pierdută viaţa veşnică, pentru că prin cădere s-a închis raiul şi a apărut iadul ca locuinţă a celor aflaţi sub mânie şi sub blestem; a fost pierdută viaţa duhovnicească, fiindcă odată cu înălţarea de sine la mintea lui Dumnezeu[1] a căzut din suflet cugetarea plină de râvnă la Dumnezeu şi la săvârşirea celor plăcute lui Dumnezeu, care alcătuieşte esenţa vieţii duhovniceşti; a fost pierdută viaţa trupească, pentru că în urma celor întâmplate s-a zis: Pământ eşti şi în pământ vei merge (Fac. 3, 19). Moartea s-a împărăţit pe pământ şi în toţi fiii lui Adam a început să împărăţească împreună cu păcatul. Printr-un om păcatul a intrat în lume, şi prin păcat moartea, şi aşa moartea întru toţi oamenii a intrat (Rom. 5, 12). Intreaga omenire a început să reprezinte un singur hoit, iar pământul, îndeobşte, un cimitir sumbru. Şi despre tot neamul omenesc s-ar fi putut spune la fel ca despre fiii lui Israil: câmp plin de oase (v. Iez. 37, 2), însă când aici, pe pământ, s-a sălăşluit moartea, de Sus a fost pus începutul vieţii noi şi fiinţării noi prin jertfa Fiului Unuia-Născut al lui Dumnezeu, Care I-a zis Tatălui Său: Iată, vin… să fac voia Ta, Dumnezeul Meu... arderile de tot pentru păcat [2] nu ai voit, ci trup Mi-ai săvârşit (Ps. 39, 9-11). Această voie a fost descoperită chiar atunci, prin hotărârea că va fi zdrobit capul şarpelui, şi puterea de viaţă purtătoare a jertfei ce avea să fie a început chiar atunci să lucreze prin credinţa în Cel ce avea să vină. In fine, la plinirea vremilor, Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu S-a pogorât într-adevăr pe pământ, a luat asupra Sa omenitatea, a pătimit şi a murit pe Cruce. Prin această moarte pe Cruce a fost omorâtă moartea şi ne-a fost înapoiată viaţa cea adevărată în toată cuprinderea ei: ne-a fost înapoiată viaţa veşnică, pentru că de pe Cruce Domnul i-a grăit şi tâlharului: Astăzi vei fi cu Mine în rai (Lc. 23, 43); ne-a fost înapoiată viaţa trupească, aşa cum s-a arătat aceasta, printr-un semn aparte, chiar în ceasul morţii pe Cruce a Domnului, când mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi s-au sculat (Mt. 27, 52). Ne-a fost înapoiată viaţa duhovnicească, fiindcă Hristos Domnul răstignit S-a făcut pentru cei chemaţi putere şi înţelepciune spre mântuire (v. I Cor. 1, 24). Iar în felul acesta viaţa cea adevărată s-a împărăţit iarăşi pe pământ.

Unul Dumnezeu are viaţă în Sine. Noi putem trăi în măsura în care Dumnezeu ne dăruieşte viaţă prin împărtăşirea vie cu El. Păcatul a făcut despărţire între noi şi Dumnezeu: am pierdut bunăvoinţa dumnezeiască şi am murit. Mântuitorul, luând asupra Sa firea noastră, prin moartea Sa pe Cruce ne-a împăcat cu Dumnezeu. Dumnezeu ne-a înapoiat bunăvoinţa Sa, şi noi am prins viaţă. Iată cum şi de ce Pomul Crucii s-a făcut Pom al Vieţii şi nemuririi, iată de ce Crucea este lumină veşnică, sculare a morţilor, înviere a tuturor, cum cântă Biserica în canonul de viaţă Făcătoarei Cruci.

Insă izvorul purtător de viaţă cel de la Domnul nu se revarsă de la sine pentru a-i învia pe cei ce nu au viaţă, aşa cum se revărsa prin patru râuri izvorul din rai ca să adape faţa pământului. Trebuie să ne apropiem noi înşine de el pentru a învia alcătuirea noastră cea amorţită cu puterea lui de viaţă făcătoare, trebuie să ne plecăm noi înşine sub umbra lui pentru ca el să dea vine oaselor uscate şi moarte, să le acopere cu carne, să întindă pe ele piele şi să sălăşluiască Duhul său în noi. Iar fără aceasta Crucea va cuprinde veşnic în sine viaţă, iar noi putem rămâne morţi ca şi înainte; fără aceasta tot ce este în jurul nostru se va scula şi va învia, iar noi putem rămâne pentru totdeauna oase uscate şi lipsite de viaţă. Şi atunci, cum şi prin ce să ne împărtăşim de puterea făcătoare de viaţă a Crucii? Cum şi prin ce să ne altoim pe acest măslin, singurul cu adevărat viu? Cine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să vină după Mine (Mc. 8, 34). Cei ce sunt ai lui Hristos au răstignit trupul cu patimile şi poftele, învaţă Apostolul Pavel (Gal. 5, 24). Nu este altă cale către împărtăşirea cu Hristos, Care a purtat Crucea, afară de aceea ca fiecare să ridice crucea sa, ce stă în răstignirea omului trupesc cu patimile şi poftele lui. Izvorul învierii noastre e în aceea că ni se împărtăşesc mântuitoarele pătimiri şi moartea Domnului nostru, pe care o căuta cu atâta râvnă Apostolul Pavel, care pentru El pe toate le socotea gunoaie (v. Filip. 3, 8). Dar a ne învrednici de această împărtăşire putem nu prin bucurii, ci prin necazuri, aşa cum sunt necazurile lăuntrice ale răstignirii de sine. Şi iată unde este începutul vieţii noastre duhovniceşti.

După cădere, omul s-a dedublat. In el a intrat o altă lege, care lucrează în mădularele lui şi care luptă împotriva legii minţii şi-o înrobeşte prin legea păcatului – a intrat ca şi cum ar fi altă persoană, alt om, care are şi cap propriu – trufia, şi mâini proprii – iubirea de agonisită, şi pântece propriu – lăcomia de mâncare; acest om venetic l-a dat la o parte pe omul de mai înainte, a înăbuşit viaţa noastră adevărată de mai înainte. De aceea, ca să refacem şi să înviem viaţa aceasta trebuie să îl omorâm pe acel om străin, care a pus stăpânire în chip nelegiuit pe tot ce este în noi, devenind suflet a tot ce lucrăm.

Cel ce doreşte să se mântuiască trebuie să îşi piardă sufletul, după porunca Mântuitorului (v. Mc. 8, 35). Şi, într-adevăr, toţi cei care şi-l pierd prin răstignirea lăuntrică, şi numai ei, încep să trăiască după duh cu adevărat. Din crucea pe care se săvârşeşte răstignirea omului păcătos, tocmai din acea cruce izvorăşte pentru fiecare, prin puterea harului dumnezeiesc, viaţa noastră duhovnicească. Pentru că atunci când omul păcătos va fi lovit în cap, care este trufia, în locul acesteia în duh se va sălăşlui smerenia; când vor fi pironite mâinile lui, care sunt iubirea de agonisită, în locul acesteia va intra neagonisirea; când vor fi sfărâmate fluierele picioarelor lui, care sunt plăcerea trupească, se va naşte în locul acesteia întreaga înţelepciune; când, în fine, va fi străpunsă însăşi inima lui, care este iubirea de sine, atunci va fi dăruită omului lepădarea de sine cea iubită de Dumnezeu. Lepădarea de sine alcătuieşte împreună cu smerita cugetare, neagonisirea şi întreaga înţelepciune primele începături, primele elemente ale vieţii duhovniceşti care se formează, căreia după aceea rămâne doar să i se dea libertate şi sprijin pentru ca ea să crească, să se întărească şi să ajungă la deplinătate. Căci cu cât este omorât mai mult păcatul, cu atât învie mai mult duhul; cu cât mai hotărâtă şi mai necruţătoare este răstignirea de sine, cu atât mai de nădejde şi mai reuşită este cultivarea vieţii adevărate, potrivit treptelor ei, pe care ea urcă din putere în putere până ce ajunge la măsura vârstei sale depline.

Astfel, viaţa adevărată vine de la Cruce. Insetând de viaţă, să grăbim la izvoarele de viaţă purtătoare ce curg din Cruce. Să nu ne sperie în această lucrare mântuitoare dureroasele necazuri ale purtării crucii! Ce-i drept, a merge cu crucea în urma Mântuitorului este o cale a necazurilor, însă cu ea sunt împreunate mângâieri înalte.

Anevoioasă este calea care duce la viaţă, dar pentru cei care se îndreaptă într-acolo sunt şi întăriri de nădejde. Aceeaşi Cruce a lui Hristos, care e temelia şi începutul învierii prin crucea lăuntrică, va fi pentru noi mângâiere şi ajutor. Cine o va îndrăgi şi prin această dragoste o va strămuta în inima sa, ca să zic aşa, acela se va şi desfata neîncetat de dulceaţa ei şi se va umple cu prisosinţă de puterea ei. Nu îl vor tulbura valurile gândurilor şi poftelor: Crucea lui Hristos, asemenea toiagului lui Moisi, va despărţi această mare şi îi va da să treacă fără necaz. Nu îl vor clătina nici durerile lăuntrice ale inimii, care se desparte de lucrurile îndrăgite, nici înverşunările dinafară ale nedreptăţii, care întotdeauna vrăjmăşeşte dreptatea: puterea tămăduitoare a Crucii Domnului va îndulci cu asupra de măsură amărăciunea sufletului, aşa cum oarecând lemnul pus de Moisi în izvor a înlăturat amărăciunea apelor lui. N-au decât să îl împresoare toţi vrăjmaşii mântuirii şi ai vieţii: atotputernica Cruce a lui Hristos îi va lovi şi pune pe fugă aşa cum îi lovea pe vrăjmaşii lui Israil ridicarea mâinilor lui Moisi. Dar, lucrul cel mai de dorit dintre toate acestea, ea va face să se pogoare binecuvântarea lui Dumnezeu asupra tuturor bunelor întreprinderi şi osteneli ale omului cu pricina, aşa cum punerea cruciş a mâinilor lui Iacov asupra lui Efrem şi a lui Manase a făcut să se pogoare asupra lor şi a urmaşilor lor bunătăţi îmbelşugate; va face să se pogoare binecuvântarea, cu care orice întreprindere bună şi folositoare se va săvârşi cu uşurinţă, cu spor, cu mult rod, de la care el va înflori în Biserica lui Dumnezeu precum crinul ţarinii, precum pomul lângă izvoarele apelor. Ceea ce fie ca să se întâmple cu noi toţi prin harul Domnului nostru Iisus Hristos, Care pentru noi a ridicat crucea şi ne-a înviat prin ea. Amin!
________________________
1 Este vorba, bineînţeles, de dorinţa de a fi „ca nişte dumnezei, cunoscând binele şi răul” (n. tr.).
2 Potrivit versiunii slavone (n. tr.).

Încrederea pe care ne-o acordă Dumnezeu / Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu

marți, 12 septembrie 2017

| | | 0 comments
Sursa: Maksim Ewdokimow (OrthPhoto)
Ei i-au zis: Fiindcă nimeni nu ne-a tocmit. El le-a zis: Duceţi-vă şi voi în vie. (Matei 20, 7)

Oamenii la care se referea Domnul în această parabolă stătuseră degeaba până la ceasul al unsprezecelea. Venise­ră târziu şi nimeni nu-i mai tocmea la lucru. Dar Domnul găseşte ocupaţie şi pentru cei de care nu se interesează ni­meni, pentru cei mai leneşi.

De ce întârziaseră atâţia oameni, rămânând fără nicio treabă? Pentru că, în general, oamenii sunt neîncrezători fa­ţă de cei care au greşit o dată, considerând că nu mai sunt buni de nimic. Domnul crede că oamenii se pot îndrepta. Nu dispreţuieşte pe nimeni, nu respinge pe nimeni dintre cei care vin la El, chiar şi în al unsprezecelea ceas; îi dă po­sibilitatea să se îndrepte.

Unul dintre cei mai vrednici lucrători în via Domnului a fost tocmai un om al ceasului al unsprezecelea, Aposto­lul Pavel. Cei pe care şi-i dorea colaboratori îl priveau cu neîncredere, ca pe un om căzut, dar „via” în care l-a chemat Domnul să lucreze avea să fie rodnică. Mulţi dintre noi venim în al unsprezecelea ceas, apropiaţii noştri ne întorc spatele, ca şi când pentru noi n-ar mai exista loc, dar Tu, Doamne, ne vei găsi unul, în vie! Tu ai străbătut de unul singur lungul drum al suferinţei. Ai fost respins şi părăsit de toţi. Dar le acorzi încredere şi întârziaţilor. Le laşi uşa des­chisă păcătoşilor care se căiesc; îi primeşti la Tine pe toţi refuzaţii; totul este cu putinţă la Tine. Pe Tine nu Te înspăi­mântă nici cea mai neagră noapte. Prin bezna cea mai deasă vezi o geană de lumină; în sufletul cel mai negru găseşti un sâmbure de lumină.

Sursa: "Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu: 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului", Editura Sophia, 2008

Predică la Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci -- Sfântul Ioan Gură de Aur

sâmbătă, 9 septembrie 2017

| | | 0 comments

Evanghelia


Ioan 3, 13-17


Zis-a Domnul: nimeni nu s-a suit în cer, fără numai Cel care s-a pogorât din cer, Fiul Omului, care este în cer. Şi precum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe Fiul Său Unul-Născut, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să osândească lumea, ci ca să se mântuiască lumea prin El.


Sfântul Ioan Gură de AurPredică la Sfânta Cruce

Zis-a Domnul către iudei: „Cine dintre voi Mă vădeşte pre Mine pentru păcat?” (Ioan 8, 46).

Conştiinţa noastră ne pârăşte pe noi.

Dumnezeu a pus în sufletul nostru un judecător neobosit şi priveghetor necontenit - conştiinţa. Într-adevăr printre oameni nu este nici un judecător care să fie aşa de treaz, precum conştiinţa noastră. Dintre judecătorii omeneşti, unii se mituiesc, alţii se câştigă prin măguliri, alţii se intimidează prin frică şi încă multe altele îi împiedică de la judecata cea dreaptă, însă tribunalul conştiinţei nu se biruieşte prin toate acestea, ci poţi să măguleşti, să dai daruri, să ameninţi sau să faci orice, această judecătorie pururea va rosti hotărârea cea dreaptă, chiar şi asupra gândurilor tale celor păcătoase.

Si tocmai cel ce a săvârşit păcatul se osândeşte pe sine, chiar când nu-l părăsesc alţii. Şi aceasta nu se întâmplă o dată sau de două ori, ci foarte adeseori, în toată viaţa. De ar fi trecut oricât de mult timp, conştiinţa niciodată nu uită cele petrecute, atât în timpul când se săvârşeşte păcatul, cât şi înainte şi dupa săvârşirea lui, se ridică asupra noastră ca un pârâş complet, iar mai cu seamă după isprăvirea păcatului, în timpul săvârşirii păcatului, suntem beţi şi nu băgăm seama la conştiinţă aşa de bine, dar după ce păcatul s-a săvârşit şi s-a isprăvit, iar pofta s-a împăcat, atunci vine boldul cel amarnic al căinţei.

Aici se întâmplă cu totul împotriva celor ce zice Sfânta Scriptură despre femeile născătoare, înainte de naştere pătimesc dureri multe şi nesuferite, iar după ce au născut, ele simt uşurare şi durerile trec (Ioan 16, 21).

La păcat, dimpotrivă. Câtă vreme purtăm în noi voinţa cea păcătoasă, ne bucurăm şi suntem veseli, iar după ce am născut în lume copilul cel rău, adică păcatul, atunci cunoaştem urâciunea lui, atunci simţim durerile, atunci păţim chinuri mai mari decât femeile ce se află în durerile naşterii.

De aceea vă îndemn, păziţi-vă chiar de la început, să nu zămisliţi în voi o poftă rea; iar dacă am zămislit-o atunci să înăbuşim în noi sămânţa cea rea. Dacă însă şi la aceasta am fost leneşi, atunci, îndată ce păcatul s-a arătat în faptă, să-l omoram prin mărturisire şi lacrimi şi prin paza asupra noastră înşine. Căci nimic nu este pentru păcat aşa de omorâtor ca pâra asupra noastră înşine şi osândirea de noi înşine, unită cu pocăinţa şi cu lacrimile. De aceea osândeşte păcatul tău şi te vei libera de o grea povară.

După ce un părinte a pedepsit de multe ori pe fiul său, dar cunoaşte că acela rămâne neîndreptat, atunci el public se leapădă de dânsul, îl goneşte din casa sa şi-l desparte de familie. Dar conştiinţa nu urmează aşa. După ce a grăit o dată şi de două ori şi de trei ori şi de zece mii de ori, fără ca tu s-o fi ascultat, ea totuşi vorbeşte din nou şi nu încetează până la răsuflarea cea mai de pe urmă.

Acasă, pe uliţă, la masă, la târg, pe cale, ba adeseori şi în visuri, pune înaintea ochilor noştri icoanele păcatelor noastre. Şi socoteşte înţelepciunea lui Dumnezeu! Conştiinţa n-are trebuinţă să ne pârască necontenit, căci noi n-am putea purta povara cand ea ar vorbi contra noastră neîncetat.

Dar Dumnezeu n-a făcut conştiinţa aşa de slabă, încât să slăbească după întâia şi a doua amintire. Dacă ea în toate zilele şi în toate ceasurile ne-ar chinui cu boldul său, noi am fi înăbuşiţi de descurajare. Dacă din contră, după întâia sau a doua amintire ar înceta cu pâra sa, foarte puţin folos ne-ar aduce.

De aceea Dumnezeu a rânduit aşa, ca să ne mustre conştiinţa de multe ori şi cu sârguinţă, dar totuşi nu neîncetat; de multe ori, pentru ca să nu cădem în uşurătatea minţii, ci până la moarte să rămânem treji; nu neîncetat şi fără răgaz, ca să nu ne descurajăm, ci câteodată să ne liniştim, să ne mângâiem şi să putem iarăşi răsufla.

Pe cât de pierzător şi aducător de grosolană nesimţire ar fi daca păcatele nu ne-ar pricinui nici o durere, tot aşa de vătămător ar fi dacă ar trebui ca noi să suferim această muncă de-a pururea şi peste măsură. Căci covârşirea necazului poate lipsi pe om de minte, copleşindu-i sufletul şi făcându-l incapabil de orice bine.

De aceea conştiinţa ne mustră numai din timp în timp, căci ea este destul de aspră, chinuindu-l pe păcătos mai cumplit decât strămutarea. Pe lângă aceasta, conştiinţa se deşteaptă şi strigă cu multă putere asupra noastră, nu numai când noi înşine păcătuim, ci şi când vedem pe alţii păcătuind.

Când desfrânatul, tâlharul ş. a., măcar că nu se pârăşte pe sine, dar aude pâra asupra altora care au săvârşit aceleaşi păcate, se crede pe sine însuşi pedepsit, căci imputând altuia păcatele sale, iarăşi se înfăţişează cu vioiciune şi aceluia aducându-i aminte păcatele sale proprii. Acela se pârăşte, iar acesta, care a săvârşit aceleaşi păcate, nepârât de nimeni simte durerile pedepsei.

Dar tot aşa se întâmplă şi cu faptele cele mărite. Când alţii se laudă şi se încununează, se bucură toţi cei ce au făcut aceleaşi fapte nobile, ca şi cum lauda aceea i-ar privi pe dânşii.

Deci cine poate fi mai nenorocit decât păcătosul care se doboară singur pe sine, când alţii se parase? Dimpotrivă, cine poate fi mai norocit, decât cel îmbunătăţit care se poate bucura împreuna şi atunci când alţii se laudă, căci lauda altora îi aduce aminte de faptele sale cele mărite.

Aceasta este cu adevărat o întocmire care mărturiseşte înţelepciunea cea dumnezeiască, cu adevărat un semn al proniei lui Dumnezeu! Mustrarea conştiinţei, iubiţilor, este o ancoră sfântă a sufletului, care nu ne lasă să ne cufundăm cu totul în cursa păcatului. Căci nu numai când săvârşim păcatul, ci adeseori mulţi ani după aceea, conştiinţa iarăşi ne aminteşte nelegiuirile noastre cele vechi.

Aşa s-a întâmplat feciorilor lui Iacov. Când Iosif a zis către dânşii: „Lăsaţi pe unul dintre voi aici, şi aduceţi pe fratele vostru, iar dacă nu, veţi muri”. Ce ziceau ei atunci între dânşii? „Noi suntem vinovaţi pentru fratele nostru, că nu ne-a fost milă, când se ruga de noi” (Facere 42, 16-21).

Aşadar, iată, după cât de multă vreme ei iarăşi şi-au adus aminte de păcatul acela. Ei spuseră tatălui lor: „O fiar sălbatică a mâncat pe Iosif” (Fac. 37, 33) şi acum, când Iosif era de faţă şi-i asculta, se înfăţişează păcatul lor. Ce poate fi mai minunat decât acesta?

Aici vedem noi o judecată fără jeluire, o apărare fără pâră, o dovedire fără martori, fiindcă făptuitorii singuri s-au pârât, iar cele făcute în taină le-au vădit la lumină. Cine i-a convins, cine i-a silit să atingă iarăşi ceea ce săvârşiseră de un timp atât de îndelungat? Nu este oare limpede că conştiinţa acest judecător nemituit şi neamăgit de-a pururea, zguduia sufletele lor, umplându-şi inimile lor de nelinişte?

Aşa ni se întâmplă şi nouă adeseori cu păcatele noastre cele de mai înainte. Când suntem în nenorocire, iarăşi ne aducem aminte de vechile noastre călcări de lege. Până aici am văzut că conştiinţa este judecătorul cel mai nemituit şi neobosit; să cumpănim acum în scurt adevărul: conştiinţă bună este cea mai mare mângâiere în nenorocire.

Pentru ce ne temem noi de moarte? Pentru că nu avem o conştiinţă bună. Dacă noi am avea aceasta, nu ne-ar înspăimânta nici moartea, nici foametea, nici pierderea averii, nici orice alta. Căci pe cei îmbunătăţiţi nu-i poate vătăma nimic din toate acestea, nici nu le poate răpi norocirea lor cea lăuntrică.

Cine se nutreşte cu nădejdile cele mai mărite, nimic nu-l poate întrista. Sau cine poate face ceva care să poată nelinişti pe un asemenea om nobil? Presupuneri că cineva îi răpeşte averea. Dar el are o comoară în cer! Cineva îl izgoneşte din patrie. Dar el are patria sa în cer! Poate că cineva îl ferecă cu lanţuri. Dar el are o conştiinţă liberă, şi nu bagă în seamă închisoarea cea din afară ! însă poate că cineva ucide trupul lui. Totuşi el iarăşi va învia.

Precum cel ce se lupta cu umbra şi bate aerul nu poate răni pe nimeni, aşa şi cel ce se luptă împotriva celui drept, se luptă numai cu umbra, cheltuieşte zadarnic puterea sa, şi nu poate să aducă aceluia nici o lovire.

Dacă poţi tu să-mi asiguri dobândirea cerului, atunci poţi să mă omori astăzi şi eu încă îţi voi mulţumi pentru aceasta, că tu aşa de repede m-ai pus în stăpânirea acelor bunuri mărite. Dar, va răspunde cineva, tocmai de aceea suntem noi îngrijiţi de moarte, căci din pricina mulţimii păcatelor noastre, avem puţină nădejde la împărăţia cerului.

Dacă este aşa atunci încetează a te tângui împotriva morţii, tânguieşte-te mai vârtos asupra păcatelor tale, spre a te curati de dansele. Grozăvia morţii, aşadar, nu este însăşi moartea, ci conştiinţa cea rea; căci conştiinţa cea bună ridică chiar morţii groaza ei. Şi aşa este şi cu orice nenorocire.

În sfârşit, să gândim ce dragoste mare ne-a arătat Dumnezeu prin aceea că ne-a dat conştiinţă! Fiindcă el cândva are să ne tragă la răspundere pentru păcatele noastre, de aceea a pus în inima noastră acest judecător nemituit, pentru ca el chiar aici pe pământ, să ne judece pentru păcatele noastre, să ne facă mai înţelepţi şi să ne mântuiască de înfricoşata judecată viitoare.

Pentru aceasta zice şi Pavel: „De ne-am fi judecat pe noi singuri, nu ne-am fi osândit” (1 Corinteni 11, 31). Deci, pentru ca să nu ne osândim acolo, ca să nu fim acolo traşi la răspundere, să intre fiecare în conştiinţa sa, să deschidă viaţa sa ca pe o carte, să urmărească cu amănuntul toate păcatele sale, să spună hotărârea cea de judecată a sufletului care le-a săvârşit, să pedepsească gândurile sale, să muncească şi să necăjească inima sa, iar pentru nelegiuirile sale singur să se supună la pedeapsă, osândindu-se pe sine, făcând pocăinţă aspră cu lacrimi, mărturisind păcatele sale, postind şi dand milostenie, săvârşind înfrânare şi fapte de dragoste, pentru ca noi încă de aicea să lepădăm păcatele noastre; şi să ne puterm duce în acea lume cu o veselă siguranţă, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh se cuvine cinstea în vecii vecilor! Amin.

Sursa: Doxologia