Ortodoxia şi Prinţul Charles

"Ne zbatem într-un abis al depravării, prădării, hoţiei, al imoralităţii depline. Singurul loc în care întrevăd posibilitatea vreunei regenerări este Rusia."

Alteţa Sa Prinţul Charles, 1992.

De-a lungul secolelor mai mulţi membri ai familiilor regale din Europa s-au convertit la Biserica Ortodoxă, de la regele suedez Magnus în Evul Mediu, la membrii Caselor Regale ale Danemarcei şi Germaniei. Potrivit cercetărilor unui prieten bun şi cărturar la Oxford, Arhiepiscopul Macarie (Tyllirides) de Zimbabwe, în Anglia secolului al 16-lea regele Henry VIII, dorind să abandoneze catolicismul, s-a informat despre credinţa Ortodoxă. La puţin timp după, regina Elisabeta I s-a informat şi ea, cu scopul de deveni ortodoxă, vizând o căsătorie cu un membru al Familiei Regale ruseşti. În secolul al 19-lea, două dintre nepoatele reginei Victoria nu numai că au devenit Ortodoxe, dar au devenit şi sfinte - Noile Mucenice Alexandra şi Elisabeta.

          

Când în 1948 Alteţa sa Regală Prinţesa Elisabeta, actuala regina, s-a căsătorit cu grec-ortodoxul Prinţ Philip, actualul Duce de Edinburgh, acestuia i s-a cerut în mod oficial să înceteze a mai fi Ortodox (deşi el nu a încetat niciodată să facă semnul Ortodox al crucii în public). Mama sa evlavioasă a devenit călugărita ortodoxă, fiind văduvă, şi poate fi văzută îmbrăcată ca monahie la balconul Palatului Buckingham, în fotografii din diferite momente publice ale anilor 1950. În interiorul palatului, a fost ridicată o mică capelă ortodoxă (paraclis), pentru folosinţa ei. Aceasta a fost demolată după moartea ei în 1969, când rămăşiţele ei au fost îngropate la o mănăstire de maici ortodoxă rusă din Ierusalim, conform dorinţei ei. 

După mulţi ani în care nu şi-a practicat credinţă, A.S. Prinţul Philip s-a întors la Ortodoxie la începutul anilor 1990. Într-un articol din acea vreme, scris de Gilles Milton ('The Spectator', 14 martie 1992), s-a dezvăluit că în mai 1991 el a vorbit, în particular, cu un episcop ortodox rus la Londra, şi plănuia, pentru iunie 1993, o întâlnire cu Patriarhul de Constantinopol, o vizită în Sfântul Munte Athos din nordul Greciei şi o vizită la Patriarhul Moscovei. În acelaşi articol, cuvintele prinţului la o conferinţă ortodoxă asupra ecologiei, din Creta, noiembrie 1991, erau citate: "Biserica Ortodoxă a ştiut dintotdeauna că orice formă de exprimare religioasă, închinare, rugăciune, sărbătorire, propovăduire, viaţa monastică sau misticism - poate asigura inspiraţia pentru un răspuns practic la criza ecologică." 

Într-un fel, nu ar trebui deci să fie surprinzător că A.S. Prinţul Charles, fiul său şi moştenitorul tronului, prezintă şi el un puternic interes faţă de Biserica Ortodoxă. Deşi zvonuri despre acest interes au ajuns la urechile noastre la mijlocul anilor 1990, un articol recent din "The Sunday Express' (28 aprilie 2002) sugerează că interesul acesta a devenit mult mai serios. Articolul, intitulat "Îşi întoarce Charles spatele către Biserică?" (este vorba de biserică anglicană), relatează că "Prinţul Charles a ajuns sătul până la gât de Biserica Angliei, încât are parte de o instruire personală în religia grec-ortodoxă. Prietenii spun că a făcut un "angajament spiritual" faţă de Ortodoxia greacă, dar implicaţiile constituţionale fac imposibilă pentru el o convertire deplină". 

Un prieten apropiat al prinţului se spune că ar fi declarat reporterilor ziarului naţional că "Atitudinea pe deplin patetică a Bisericii Angliei îl înnebuneşte - încercarea acesteia de a fi totul pentru toţi, şi în cele din urmă, pentru nimic." Se afirmă că Charles s-a îndrăgostit de creştinismul ortodox atunci când a vizitat pentru prima dată Sfântul Munte Athos cu ai săi 2000 de călugări ortodocşi de toate naţionalităţile, în 1996. Cu ocazia altei vizite la mănăstirea athonită Vatopedu, a petrecut patru ore stând de vorbă singur cu stareţul [şi cu călugărul român Dionisie cel orb]. Se spune că a avut loc un fel de "ceremonie spirituală". (Cu siguranţă, aceasta ar putea fi doar introducerea Prinţului drept catehumen al Bisericii Ortodoxe?). 

Se mai afirmă că Prinţul Philip, care este unul din patronii "Prietenilor Muntelui Athos", a avut o influenţă asupra fiului său, dar că, în final, catalizatorul a fost moartea tragică a Prinţesei Diana din 1997. "Acesta a fost momentul când a fost prins cu adevărat, căci ei i-au oferit multă consolare, şi cu această marea captură a început", spune articolul. Deşi articolul conţine multe greşeli factice şi o anume cantitate de exagerare jurnalistică, posibila viitoare convertire a Prinţului Charles, secretă sau altcumva, la Biserica Ortodoxă, ar fi convertirea la cel mai înalt nivel din ultima sută de ani, în ţara aceasta. 

Pentru ortodocşi vestea nu ar trebui să fie deloc surprinzătoare, pentru că el este purtat de rugăciunile evlavioasei sale bunici-călugăriţe, iar creştinii ortodocşi nu subestimează niciodată puterea rugăciunilor unei mame asupra a trei generaţii de urmaşi. 

Oricare va fi situaţia, noi vom continua să ne rugăm că "Domnul Dumnezeu să îl pomenească întru Împărăţia Sa pe A.S. Prinţul de Wales" la Intrarea Mare din fiecare Sfânta Liturghie. Ca întotdeauna, aşteptam că voia lui Dumnezeu să se împlinească în marea lucrare a Reconvertirii Angliei şi a tuturor acestor Insule la credinţa Ortodoxă. 

Sursă articol. 

Sursă fotografie: Apostolat în Ţara Făgăraşului.

Sfintele Muceniţe Alexandra şi Elisabeta

Troiţa ridicată de Sfânta Elisabeta pe locul asasinării soţului ei Serghei, pe care a cerut să se scrie „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!” (Luca, 23, 4)

Ea a găsit puterea de a-l cerceta în închisoare pe asasinul soţului ei, Serghei. I s-a deschis uşa celulei şi a intrat înăuntru. 

- Cine sunteţi dumneavoastră? a întrebat cel închis. 

- Văduva lui, a răspuns ea. De ce l-aţi ucis? 

- Nu voiam să vă ucid, a replicat el. V-am văzut de mai multe ori cu el şi deşi aveam bomba pregătită nu am aruncat-o pentru că eraţi acolo. 

- Şi nu v-aţi gândit că ucingându-l, mă ucideţi şi pe mine?! 

Atunci Elisabeta i-a explicat criminalului toată grozăvia faptei sale, după care i-a dat o Evanghelie, rugându-l s-o citească. Nădăjduia că el va putea să se pocăiască înaintea lui Dumnezeu şi să capete iertarea. Voia să salveze astfel un suflet de la moarte. 

(Detaliu aflat în viaţa Sfintei Elisabeta, Noi Martiri ai pământului rus, Volumul I Protoiereu Mihail Polski, publicată de Schitul Românesc Prodomu, Sfântul Munte Athos, 2002).

Sfânta Elisabeta în vremea doliului, purtat neîntrerut vreme de 4 ani 

După ce îşi vându bijuteriile şi proprietăţile, ridică un spital, o capelă, o farmacie şi un orfelinat pentru orfanii, săracii şi bolnavii din Moscova unde ostenea împreună cu alte surori, iar la vremea rânduită primi haina monahală şi vrednicia de stareţă a aşezământului devenit Mănăstirea Sfintelor Marta şi Maria.

              

Surorile aşezământului se osteneau atât în mănăstire cât şi în afara ei, purtând grijă de cei bolnavi şi lipsiţi. Pe lângă aceştia, hrăneau zilnic la trapeză peste 400 de săraci. Mai târziu înfiinţă şi o şcoală de duminică pentru fetele şi muncitoarele neinstruite sau analfabete, iar mai apoi un cămin gratuit pentru muncitoarele nevioaşe, precum şi un sanatoriu pentru femeile sărace grav bolnave de tuberculoză.

                                            

Sfârşitul mucenicesc al Sfintei Elisabeta şi a celor împreună cu dânsa

La scurtă vreme după călugărie sfânta Elisabeta scria: „Mulţi cred că am luat o cruce prea grea pentru mine. Că mai târziu ori voi regreta şi voi renunţa, ori voi cădea sub greutatea ei. Desigur că sunt nevrednică de o aşa bucurie negrăită pe care mi-a dat-o Domnul, de a merge pe acest drum. Dar El, care este Dragostea Însăşi, îmi va ierta toate greşelile, căci ştie cât de mult îmi doresc să-I slujesc.”

                

Sfânta muceniţă primi sfârşitul mucenicesc în anul 1918, iar în 1992 fu proslăvită cu sfinţii de Biserica Ortodoxă Rusă.

Sursă: Blogul Sfinţi şi icoane. 

Dorind să se căsătorească cu prinţesa Alix de Hesse-Darmstadt, nepoata reginei Victoria a Marii Britanii, Ţarul Nicolae  al II-lea Romanov a stăruit îndelung pentru a primi binecuvîntarea perechii împărăteşti, ce nu vedea cu ochi buni această alianţă. La căsătorie, ţareviciul a convins-o pe prinţesă să primească credinţa ortodoxă. “Atunci cînd vei vedea cît de frumoasă, cît de plină de har şi de smerită este religia noastră ortodoxă, cît de minunate sunt bisericile şi mănăstirile noastre şi cît de măreţe sunt dumnezeieştile noastre slujbe, vei ajunge să le îndrăgeşti şi atunci, nimic nu ne va mai despărţi”, îi spunea viitorul ţar consoartei sale. Slujba prin care ea a devenit fiică a Bisericii Ortodoxe, primind numele de Alexandra, a fost săvîrşită de părintele Ioan de Kronstadt. Iată ce mărturisea Alexandra Feodorovna soţului ei, cu prilejul îmbrăţişării Ortodoxiei: “Unde vei trăi tu, voi trăi şi eu, poporul tău va fi poporul meu şi Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu.” 

                  

 Camera fiului său, viitorul mucenic Alexei 

Alexandra Feodorovna le slujea cu toată dragostea semenilor: îi vizita adesea pe cei bolnavi, îi îngrijea, îi mîngîia. A organizat în toată ţara şcoli profesionale pentru cei săraci, a deschis o şcoală de asistente medicale; a înfiinţat o casă pentru soldaţii inapţi de muncă, de pe urma războiului ruso-japonez, în care aceştia deprindeau meserii potrivite situaţiei lor.

Familia imperială a fost ucisă de bolşevici în ziua de 17 iulie 1918, devenită ziua lor de prăznuire, după canonizarea lor de către Biserica Ortodoxă a Rusiei, în august 2000.

Sursă: Logos.md.

Sfanta Elisabeta, mare ducesa a Rusiei - Viata si patimirea se poate cumpara de pe Publicatii Ortodoxe cu 7.9 lei - http://www.publicatiiortodoxe.ro/sfanta-elisabeta-mare-ducesa-a-rusiei-viata-si-patimirea.html