Să ne așezăm în propria fire

miercuri, 15 august 2012

| | |

Interviu cu Părintele Constantin Coman, profesor universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Iustinian Patriarhul” din București



Vorbiţi-ne despre una sau mai multe personalităţi de la care aţi avut foarte multe de învăţat.

Am învăţat multe lucruri de la mulţi oameni. Primii oameni de la care am învăţat ceva au fost părinţii mei. Cea mai preţioasă moştenire o am de la dânşii. De la tata am învăţat răbdarea, îngăduinţa, înţelegerea, blândeţea faţă de toţi oamenii, iar de la mama am învăţat curajul de a fi liber, suveran, de a te ridica deasupra lucrurilor, de a nu fi robit de acestea. Cuvântul Mântuitorului Hristos că omul este Domn al Sâmbetei sau cel al Sfântului Apostol Pavel că toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos şi nu toate mă zidesc aveau să-şi găsească confirmarea lor în intuiţiile pe care eu le moştenisem de la felul în care mama depăşea în sus legea sau canoanele, de la aerul de mişcare liberă şi suverană pe care l-am simţit la dânsa totdeauna. Amândoi părinţii, împreună cu bunica mea, Lambra, mi-au servit mai târziu drept cele mai autentice şi echilibrate modele de oameni credincioşi. Felul în care trăiau ei relaţia cu Dumnezeu, cu Biserica şi cu sfinţii, firescul, în care îşi articulau vieţii în ansamblul ei credinţa în Dumnezeu îmi servesc şi acum drept temei pentru teologia mea. Pentru ei a trăi cu Dumnezeu era la fel de firesc cu a respira. De aici şi discreţia, delicateţea credinţei şi lipsă oricărei devieri sau exagerări evseviste. În fond, cine-şi poate construi amăgiri sau păreri de sine sau merite pe faptul de a respira. Faptul chemării mele la preoţie este, cred, răsplata dată de Dumnezeu părinţilor mei pentru credinţa statornică şi vie a a lor şi a strămoşilor mei.

Apoi, m-a învrednicit Dumnezeu să mă întâlnesc în viaţa mea, începând cu perioada studiilor şi continuând cu perioada carierei mele universitare şi a activităţii bisericeşti, cu nenumărate personalităţi, de la care am rămas cu multe învăţăminte, uneori la nivel teoretic, alteori la nivel existenţial. Am fost binecuvântat de Dumnezeu cu şansa de a întâlni şi cunoaşte personalităţi bisericeşti de prim rang, patriarhi, ierarhi, teologi, stareţi, mari părinţi duhovniceşti şi să rămân aproape de la fiecare cu ceva spre învăţătură. Mi-ar fi greu să mă refer la toţi. Am fost de câteva ori în preajma Patriarhului Ecumenic Dimitrios I, un chip desăvârşit al blândeţii şi al răbdării; în preajma Patriarhului Diodoros al Ierusalimului, un vârstnic entuziast cu inimă mare şi iubitor al românilor; în preajma Patriarhului Partenie al Alexandriei, o persoană detaşată, liberă, total dezinteresată de imaginea sa; în preajma actualului Patriarh Ecumenic, Bartolomeu I, icoană a consecvenţei, a rigorii, a eleganţei; a Patriarhului Pavle al sârbilor, chip al smerenie şi al depline şi exclusivei consacrări…. 


Am stat mulţi ani în preajma Patriarhului Teoctist, pe care l-am însoţit în nenumărate vizite bisericeşti mai ales în spaţiul grecesc. Am învăţat multe de la dânsul…. Ce să spun mai întâi!? Etosul său prin excelenţă bisericesc, capacitatea sa de cuprindere şi de îmbrăţişare şi mai ales capacitatea sa de recapitulare şi de reprezentare a poporului lui Dumnezeu, puterea sa de a se întemeia şi de a se hrăni din evlavia poporului binecredincios, darul de a se ridica deasupra agitaţiei lumii acesteia, a grijilor, a problemelor, a dificultăţilor şi de a se bucura de întâlnirea cu cineva, cu oricine, dar mai ales cu tine, un simţ şi un respect al persoanei umane…. Deşi i-am cerut iertare, regret că i-am greşit şi mai ales că l-am descoperit cu adevărat, împreună cu mulţi, după ce a plecat dintre noi.

L-am cunoscut şi am stat de vorbă îndelung cu Mitropolitul Antonie de Souroj (Bloom). Am reţinut de la dânsul două lucruri practice: să ne străduim ca în slujbe să ne asumăm lucrurile pe care le spunem; rugăciuni, slăviri, laude aduse lui Dumnezeu şi mai ales mărturisirile complexe ale credinţei noastre (Dacă slujitorul, preotul sau arhiereul, spunea, nu-şi asumă la nivel personal şi ad-hoc lucrurile pe care le spune, ne aflăm mincinoşi!). Apoi, legat de pregătirea pentru predică, spunea că trebuie să lăsăm şi lui Dumnezeu loc suficient pentru a fi prezent şi a lucra! „Eu, spunea, când vin la biserică, citesc fragmentul evangheliei şi textul asupra căruia mi se opreşte primul gând şi prima temă care-mi vine în gând legat de acel texte pe aceea o predic! 

Am cunoscut pe Părintele Paisie Olaru, chipul desăvârşit al monahului smerit, rugător şi deplin încredinţat în prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu. Am cunoscut pe Părintele Cleopa de la care am rămas cu multe lucru, dar unul a fost determinant pentru aşezarea în slujirea mea preoţească şi chiar teologică: adevărul că nu eu aduc oamenii la biserică, ci Dumnezeu, din care decurg atitudini esenţiale.

Am avut duhovnic pe Părintele Sofian, mulţi ani. Acesta a reprezentat pentru mine reflexul sau ecoul bunătăţii şi iubirii dumnezeieşti. Părintele Arsenie Papacioc m-a consolat în neputinţa mea de a mă nevoi cu îndelungi rugăciuni sau canoane, încredinţându-mă că la Dumnezeu nu contează cantitatea ci intensitatea prezenţei, să fii prezent în ceea ce faci şi spui. Am primit faţă către faţă cuvânt de la Părintele Sofronie de la Essex, cuvânt trimis de Dumnezeu, care viza una din slăbiciunile mele funciare: „Nu te opri la jumătate drumului, mergi până la capăt, ţinteşte desăvârşirea!” De la Sfântul Munte şi mai ales din relaţia cu obştea vatopedină am învăţat să îndrăznesc a crede că Duhul lui Dumnezeu este prezent şi lucrător în mine şi că pot recurge în orice clipă la ajutorul lui şi că multe din gândurile, cuvintele sau smeritele mele atitudini şi fapte sunt rodul prezenţei şi lucrării harului dumnezeiesc. 

De la Părintele Petroniu Tănase mi-a rămas chipul şi îndemnul nevoinţe trupeşti. De la Părintele Dionisie de la Colciu, aşezarea în smerenie faţă de celelalte neamuri….

Dintre teologii şi profesorii români sunt profund recunoscător Bunului Dumnezeu că am cunoscut îndeaproape pe Părintele Dumitru Stăniloae, pe Părintele Constantin Galeriu şi pe Părintele Ilie Moldovan. Nu este timp să spun despre fiecare dintre ei, dar spun numai că mi-au servit în multe situaţii şi îmi servesc în continuare ca repere. Părintele Nicolae Şerbănescu îmi vine şi îmi stăruie, de asemenea, în minte, cu profesionalismul său de istoric şi cu puritatea, căldura şi dragostea sa de oameni cuceritore.


De la profesorul meu, Savvas Agouridis, de la Atena, am învăţat multe lucruri: respectul faţă de studenţi şi grija de a nu-i aprecia exclusiv după note, deschiderea faţă toată lumea („Cine eşti tu să arunci la coşul de gunoi al istoriei o făptură a lui Dumnezeu!!?”, spunea)…. Acelaşi lucru avea să-mi fie confirmat de încă doi mari teologi greci contemporani, Arhiepiscopul Anastasie al Albaniei şi profesorul Nikolaos Matsoukas. De la Arhiepiscopul Anastasie am rămas şi cu argumentul că Biserica este o realitatea deschisă către lume, către întreaga lume şi întreaga istorie, nu este o realitatea închisă în sine şi pentru sine. De altfel, orice existenţă - fie că este vorba despre persoana umană, despre familie, fie despre orice comunitate umană - care se închide în sine, trăieşte pentru sine, se sinucide, spunea Arhiepiscopul Anastasie. Trebuie să găseşti temei în adevăr să te deschizi necondiţionat spre oricine şi chiar să fii pregătit să-l îmbrăţişezi. Mă opresc aici, deşi aş putea să adaug încă multe persoane…. Poate într-o bună zi am să fac un catalog cu toţi cei de la care am învăţat lucruri importante.


Cum îşi poate menţine un tânăr o credinţă vie, într-o societate atât de secularizată ca cea de astăzi?

Prima condiţie şi cea mai importantă, fără de care nu se poate, este aceea de a vrea să aibă o credinţă vie, lucrătoare. Dacă se aşează cu multă consecvenţă în această vrere şi îşi exprimă cu fermitate şi articulat, pentru sine însuşi dar mai ales pentru Bunul Dumnezeu voinţa aceasta, nu mă îndoiesc de faptul că va primi de la Dumnezeu darul şi puterea credinţei. A se avea în vedere că prin construcţie, omul nu poate fi subiectul lucrului bun decât asociat lui Dumnezeu, împreună-lucrător cu Dumnezeu. Aşa ne-a proiectat şi aşa ne-a făcut pe noi Dumnezeu. De unul singur omul nu poate face nimic bun, nici măcar să creadă.

Cred că ceea ce cere de la noi Dumnezeu ca mişcare iniţială, care să confirme statutul nostru de făptură liberă este exprimare voinţei de a face sau de a dobândi ceva. Rămân, deci la răspunsul că pentru a dobândi mai întâi o credinţă vie şi apoi pentru a o menţine, tânărul sau orice om, trebuie înainte de orice să vrea acest lucru şi să-l exprime. Exprimare către Dumnezeu a voinţei noastre de a avea o credinţă vie sau pentru orice altceva se cheamă, cum ştim cu toţii, rugăciune. Deci, să vrem şi să exprimăm voinţa în rugăciune.

Ce are Hristos să ne dăruiască ca să merite să renunţăm la „Vreau să fac tot ce-mi place!”?

Oferta lui Hristos este cea a vieţii la măsura deplinătăţii, a vieţii celei adevărate, cum spune Sfântul Evanghelist Ioan, adică a vieţii care depăşeşte stricăciunea, perisabilitate şi evident moartea, a vieţii veşnice, cum o numi noi. Viaţa aceasta nu este însă o ofertă care priveşte numai lumea cealaltă sau perioada de după moarte sau după sfârşitul acestei lumi, ci este viaţa adevărat, deplină la care omul are acces şi este chemat acum şi aici, în această lume şi în acest timp. Aşadar, oferta lui Hristos, a Evangheliei Sale şi a Bisericii este, viaţa la măsura deplinătăţii, care înseamnă măsura deplină a iubirii după care aspirăm toţi şi mai ales tinerii, viaţa în adevăr şi nu în amăgire. 

Marea problemă a oamenilor este aşezarea în adevărul existenţei. Spre sfârşitul vieţii mulţi oameni încep să intuiască riscul fatal de a fi trăit o viaţă întreagă în amăgire, în minciună, în neştiinţă, în fals şi încep să aibă fiori care anticipează înfricoşătoarea judecată. La judecată vom răspunde, în faţa proprie conştiinţe şi în faţa lui Dumnezeu, dăruitorul propriei noastre vieţi, la întrebarea dacă am trăit în adevăr, conform cu datul dumnezeiesc al vieţii umane sau am alunecat cu totul în amăgiri. Oferta lui Hristos are în vedere calea împlinirii care presupune parcursul în adevăr al vieţii. Surogatele sau înlocuitorii sunt evident amăgiri. Omul aspiră ca un asfixiat după împlinirea existenţială, după fericire. Ei bine, fericirea reală este dată de aşezarea pe traiectoria adevărată a vieţii. Plăcerea sau plăcerile oferite de contextul imediat la vieţii se dovedesc a fi în ceea mai mare parte amăgitoare. Evaluarea unei bucurii sau a unei plăceri trebuie făcută evident în funcţie de sensul ultim al existenţei noastre. Spiritualitatea răsăriteană confirmă prin experienţa de veacuri că lupta împotriva plăcerilor imediate, egoiste, trupeşti, materiale este cale adevăratei bucurii pentru că acestea toate sunt dovezi ale orientării noastre egocentrice, meschine.

Cum putem să ne păstrăm curăţia până la căsătorie, sub presiunea atâtor modele şi repere contrare? Cum să-l conving pe celălalt?

Reiau răspunsul de la o întrebare precedentă. Prima condiţie este să vrem şi să vrem cu fermitate acest lucru. Apoi să ne articulăm, să exprimăm această voinţă propriei noastre conştiinţe şi mai ales lui Dumnezeu în rugăciunea noastră. Aş dori ca aceste cuvinte să nu fie luate ca nişte clişee. Este adevărat că din partea societăţii contemporane se exercită o presiune extrem de puternică din acest punct de vedere. Dar cu atât mai mare va fi răsplata celor care vor reuşi să reziste acestei presiunii. Nu ne trebuie argumente în plus. Toată lumea ştie că este de preferat şi că este bine să ne păstrăm curăţie trupească, dar cedează, oferindu-şi argumente ieftine şi amăgitoare, între care cel mai des întâlnit este cel al complicităţii quasi-generale. Omul este ipocrit şi, deşi în adâncul său ştie ce este bine şi ce este rău, se asociază unor ideologii care-i legitimează amăgitor plăcerile păcătoase, păcatul. Băieţilor le-aş spune că bărbăţia constă şi este exprimată în stăpânirea de sine, nu în cedarea la ispite de tot felul. Sunt convins că marea criză morală şi marea criză a familie de astăzi se datorează căderii bărbatului din bărbăţia sa, adică pierderea stăpânirii de sine. Cred că trăsătura caracteristică fundamentală a bărbăţiei este stăpânirea de sine. Cea mai mare parte a bărbaţilor nu mai ajung la o maturitatea a stăpânirii de sine, prin urmare, nu mai ajung la o maturitatea a bărbăţiei.

Cât despre convingerea celuilalt, aceasta nu poate intra în discuţie decât după ce eşti tu însuţi convins. Iar dacă tu eşti convins vei găsi argumente să-l convingi şi pe celălalt. Dacă nu este convingător cuvântul nostru înseamnă că este fără acoperire în propria convingere şi experienţă, este demagogic. Şi lucrul acesta se întâmplă foarte des. Ne amăgim cu mângâierea falsă că dacă eu nu fac lucrul bun măcar pe celălalt să-l conving să-l facă. Dacă preoţii şi învăţătorii ar fi mai oneşti cu ei înşişi şi mai smeriţi, lăsând măcar să se înţeleagă faptul că şi dânşii sunt neputincioşi, cuvântul lor ar avea mai multă putere.


Modelul „carierei profesionale de succes”, atât de mediatizat şi de popular în societatea în care trăim, vine oarecum în contradicţie cu căsătoria, în primă fază întârziindu-o iar în a doua sufocându-o. Care este soluţia pentru noi?

Este adevărat că astăzi tinerii se confruntă cu această provocare, atât băieţii cât şi fetele. Eu sunt foarte tradiţionalist. Am crescut la ţară într-o societate foarte aşezată în vechile rânduieli. Apoi, experienţa mi-a confirmat că prioritar în abordarea vieţii este asumarea cu multă claritate a vocaţiei specifice, bărbăteşti, pe de o parte şi femeieşti, de cealaltă parte. Înainte de orice provocare profesională, trebuie să răspundem acestei provocări a propriei firi. Din acest punct de vedere, în mod obişnuit, lăsând deoparte excepţiile, primordial pentru bărbat şi pentru femeie este să-şi împlinească vocaţia bărbătească şi respectiv femeiască. şi această împlinire se face în însoţirea celor doi, din care însoţire rezultă familia. Este o prioritate ce ţine de fire. Celelalte provocări sau chemări ale vieţii sunt secundare faţă de aceasta, se subsumează acesteia. Sunt şi excepţii, anticipam. Este monahismul pe de o parte sau, vocaţia excepţională pentru o profesiunea sau alta, în care situaţii provocarea însoţirii este depăşită sau sacrificată. Simţul ierarhiei lucrurilor şi apoi simţul măsurii sunt absolut necesare pentru a birui ispita confiscării persoanei umane de către profesiune sau serviciu. Discernământul şi curajul asumării sau activării darului suveranităţii persoanei umane. Omul este chemat să nu se lase subjugat de nimic. Nu trebuie invocat fatalist contextul. Dumnezeu le vine în întâmpinare celor îndrăzneţi care au simţul suveranităţii omului peste lucruri, oricât de importante ar părea acestea.

Care sunt sfaturile Sfinţiei Voastre pentru a avea o căsnicie fericită?

Eram mai optimist în tinereţe. Acum sunt mai pesimist. Experienţa câtorva zeci de ani de căsnicie, dar mai ales de contact duhovnicesc cu nenumărate familii mi-a temperat mult entuziasmul din tinereţe. Cred şi de data aceasta că pentru a avea o căsnicie fericită trebuie mai întâi să vrei cu tot dinadinsul acest lucru. O să vi se pară deranjantă insistenţa mea asupra acestui aspect, dar tot din experienţă vă spun că soţii vor mai curând dreptate în familie decât fericire. Eu îi provoc la spovedanie să spună cu glas tare că vor o căsnicie fericită şi cei mai mulţi nu pot să spună măcar acest lucru. Am în vedere pe cei care au fost cuprinşi de rutina şi de inerţia căsniciei. Înainte de căsnicie şi la început toţi spun că îşi doresc o căsnicie fericită şi chir şi-o doresc cu adevărat. După ce s-au confruntat cu concreteţea însoţirii, sunt mai curând prinşi de dorinţa obsesivă de a avea dreptate în disputa cu celălalt, de a se îndreptăţi. şi în consecinţă nu văd fericirea decât cu condiţia ca să se facă voia lui şi celălalt să renunţe la dreptatea sa, să se îndrepte, să fie cum şi-l doreşte. Reuşita căsniciei depinde de măsura împlinirii personale, iar măsura împlinirii personale este dată de măsura capacităţii sacrificiului de sine, a jertfelniciei. Căsnicie presupune răspunsul la chemarea sau provocarea esenţială a vieţii, aceea de a iubi pe celălalt. Ori iubirea celuilalt presupune sacrificiu de sine. Mare provocare este nu să-l ai pe celălalt, ci să i te dai! Dacă această logică este inversată se anulează orice şansă de împlinire în căsnicie, şi aceasta devine un chin zadarnic. Viaţa omului este un mare dar, o mare taină, un univers extraordinar, o adâncime de nepătruns, o minune. De aceea responsabilitatea lui este uriaşă. Investim voinţă pentru a înfăptui multe lucruri în viaţa noastră, uneori chiar neînsemnate, dar nu investim aproape nici un strop de voinţă pentru a iubi. Ne amăgim că dragostea este ceva care vine de la sine. O confundăm cu atracţia trupească de cele mai multe ori. Nimic mai greşit! şi totuşi majoritatea dintre noi cădem în această capcană. Capabil de iubire nu poate fi cineva confuz, inconştient, care-şi duce viaţa la nivelul instinctelor primare. Pentru a iubi este nevoie de maximă trezvie sufletească, duhovnicească, de simţire curată.

Un alt aspect mai practic şi, oarecum, mai la îndemână este aşezarea cu fermitate în propria fire. Însoţirea bărbatului cu femeia va fi cu atât mai reuşită cu cât bărbatul este mai aşezat în firea sa bărbătească, cu cât este mai bărbat şi cu cât femeia este mai aşezată în firea sa femeiască, cu cât este mai femeie. Dacă cineva întreabă ce înseamnă să te aşezi în propria fire, face dovada că nu are simţul şi cunoştinţa propriei firi şi aceasta este o problemă. Asumarea firii începe cu cunoaşterea ei. Cunoaşterea începe cu anatomia dar nu se termină aici pentru că firea bărbătească este bărbătească în toate componentele ei şi ca întreg, după cum şi firea femeiască este femeiască în toate componentele ei şi ca întreg. Cele mai multe probleme în căsnicie vin de la confuzia care domneşte în fiecare dintre subiecţi în ceea ce priveşte specificul propriei firi. Nu este timp să discutăm aici în amănunt acest aspect. Voi spune numai că în ceea ce priveşte însoţirea cu femeia, bărbatul este dotat cu o fire care să-i slujească darul specific firii sale – specific prin raportare la femei – anume acela de a stăpâni femeia, iar femeia este dotată cu o fire care să slujească supunerea faţă de bărbat. Acest lucru poate fi dovedit pornind de la cele mai mici componente ale trupului şi ajungând la suma manifestărilor specifice firii. Bărbăţia, cum spuneam şi mai sus, se manifestă în capacitatea de a stăpâni, care începe cu stăpânirea de sine. 

Criza familie de astăzi nu vine din căderea femeii de la condiţia de a se supune soţului, ci din faptul că bărbaţii nu ajung să-şi activeze darul stăpânirii de sine. Prima care simte că bărbatul nu este stăpân pe sine şi deci nu-şi poate exercita stăpânirea nici asupra ei, este soţia sa. În acest caz, soţiei îi va veni foarte greu să se supună unui bărbat neputincios, slab, imatur. Soluţia ar fi, ca cei doi să-şi cunoască foarte bine putinţele şi neputinţele şi să se ajute reciproc în a şi le depăşi. În care caz, fundamentală este înţelegerea. Să arăţi celuilalt înţelegere.

A avea copii este un lucru nedorit astăzi: presupune durere, grijă, oboseală, stres, efort financiar. Ce aduce nou un copil?

Nu aş fi de acord cu afirmaţia dumneavoastră. Din experienţa mea, cred că se revine încet-încet la naşterea mai multor copii într-o familie. Cred că sunt puţini cei care nu-şi doresc copii deloc din motivele pe care le-aţi enumerat. Nu se poate pierde instinctul firesc de a naşte copii. Eu cunosc în jurul meu familii care au trecut nu numai peste doi, ci şi peste trei şi peste patru copii şi chiar şi peste mai mulţi. Copilul aduce griji, oboseală, efort de toate felurile, dar se înscrie în firescul vieţii. Cine refuză să nască se aşează în postura de a-şi condamna propria naştere. El nu ar fi existat dacă părinţii lui ar fi gândit la fel. Aşa a făcut Dumnezeu lumea ca să ne naştem şi să naştem. Copilul aduce împlinire, bucurie, gustul purităţii, al nevinovăţiei, al frumuseţii, al neprihănirii. Nu cred că este nevoie să pledăm pentru naşterea de prunci. Este un lucru de la sine înţeles. Copilul aduce mult sprijin în ceea priveşte consolidarea căsniciei. Copilul uneşte pe cei doi soţi, cum se spune. Este binevenit şi pentru că provoacă pe cei doi soţi la ieşirea din egoismul în doi. Împreună, de acum se vor raporta la un al treilea, în care se regăsesc amândoi în egală măsură, la modul foarte propriu, dar care reprezintă o persoană aparte. 

Cu toate acestea trebuie spus, că însoţirea celor doi reprezintă căsnicia în sine, copilul este rodul căsniciei. Odată crescuţi mari, copii se desprind de părinţi şi cei doi soţi rămân mai departe, până la sfârşit, împreună. Spun acest lucru, pentru că există ispita foarte frecventa de a face din relaţia cu copilul un substitut pentru relaţia cu celălalt soţ. Sunt mulţi părinţi care se refugiază în relaţia cu copiii, încercând astfel să evite dificultăţile şi mai ales solicitările relaţiei cu celălalt soţ.

De ce ar fi nevoie de mai mult de 2 copii?

Din experienţa mea, copilul singur la părinţi creşte cu un handicap major, de care nu scapă toată viaţa, acela de a suporta toate presiunile venite din partea părinţilor sau a mediului înconjurător şi a vieţii însăşi. Ceea ce s-ar fi descărcat pe doi, trei sau mai mulţi copii, se descarcă acum pe unul singur: aspiraţiile şi visele părinţilor, temerile, riscurile, tensiunile viitorului, dilemele, opţiunile etc. Aceste presiuni se manifestă, de obicei, într-o evidentă dificultate de a decide. Copilul singur la părinţi decide foarte greu, balansează permanent între decizii contrare, între opţiuni posibile. Am cunoscut multe astfel de cazuri. Nu mai vorbim de lipsa exerciţiului de a împărţi lucrurile, darurile cu altcineva. De fapt este acelaşi lucru! Al doilea copil vine cu o descărcare importantă. Totul se va împărţi la doi. Dar rămâne riscul disputei: tu sau eu. Abia al treilea copil - şi ceilalţi în egală măsură – îi scoate pe cei doi din dispută: nu mai sunt numai eu şi tu, ci mai este şi el. Disputa sau lupta în doi creează iarăşi o psihologie defectuoasă. 


Copilul crescut numai cu un frate va vedea în oricine o persoană cu care-şi dispută sau împarte situaţiile, lucrurile etc. Abia venirea celui de al treilea îi aşează pe copii în firescul existenţei, în care lucrurile se împart la trei, după cum ne arată şi pronumele personale: eu, tu şi el. Teologia creştină afirmă şi propune existenţa în Treime, ca chip al existenţei depline. Oamenii sunt făcuţi după chipul Preasfintei Treimi. Părintele Dumitru Stăniloae valorifică în pagini memorabile înţelegerea lumii după chipul Treimii Dumnezeieşti. Relaţia dintre mine şi tine este incompletă dacă nu are un martor, în care se reflectă, care o confirmă şi dă mărturie despre ea.

Care sunt principalele preconcepţii, greşeli în relaţia cu un duhovnic? Ce se poate cere şi aştepta de la un duhovnic?

Este, într-adevăr, un subiect foarte complex şi extrem de important. Am să mă opresc, deocamdată, la două aspecte, care îmi vin în minte acum şi pe care le consider a avea un impact major în relaţia cu duhovnicul. Primul ar privi disocierea sau distincţia pe care trebuie să o facem între preotul care primeşte mărturisirea păcatelor şi dă dezlegarea de ele în numele lui Dumnezeu şi părintele duhovnicesc. De cele mai multe ori se face confuzie între cele două, cu consecinţe negative. Dacă vedem în preotul care primeşte mărturisirea mai curând pe părintele duhovnicesc, atunci dialogul nostru va fi concentrat asupra discutării problemelor şi a soluţiilor pe care le aşteptăm de la acesta. În cazul acesta, se minimalizează conţinutul propriu zis al Tainei Sfintei Spovedanii, care priveşte mărturisirea clară a păcatelor, însoţită de părerea de rău şi de făgăduinţa de a nu le mai repeta şi dă dezlegarea de păcate. Lucrul acesta este cel mai frecvent în cazul tinerilor. Dacă vedem în preot numai pe slujitorul bisericesc care primeşte mărturisirea păcatelor şi dă iertarea – deşi nu este puţin lucru, ci chiar mult mai important decât orice sfat duhovnicesc – atunci putem neglija relaţia duhovnicească de îndrumare şi de ascultare, de supunere a voii tale unui părinte. Cele două ipostase se întâlnesc, în cele mai multe cazuri, în persoana aceluiaşi preot, dar ele pot fi şi distincte. În obştile monahale, de exemplu, unul este preotul căruia te spovedeşti şi altul este părintele duhovnicesc căruia îi supui întreaga ta voinţă şi care îşi asumă responsabilitatea îndrumării tale duhovniceşti. 

Propunerea mea nu este să avem un părinte duhovnicesc diferit de preotul care în cadrul Tainei Sfintei Spovedanii ne dezleagă de păcatele mărturisite, ci de a face distincţie între cele două slujiri. Sigur că cea mai eficientă sfătuire este cea care se face în scaunul spovedaniei, dar sfătuirea se poate face în orice alt context. Să ne amintim de atmosfera Patericelor, unde părinţii mergeau numai după sfat la Bătrâni. Poate că cel mai bine ar fi să facem noi o foarte clară distincţie între mărturisirea propriu-zisă a păcatelor, căreia trebuie să-i acordăm maximă atenţie şi să n-o strecurăm printre discuţii lungi cu duhovnicul, pe de o parte şi îndrumare duhovnicească, pe de altă parte.

Un alt aspect legat de duhovnic, pe care l-am desprins din experienţa mea de până acum, îl reprezintă riscul de a-l încărca pe duhovnic cu sarcini şi ipostase care nu ţin de condiţia lui de duhovnic. şi am să mă explic. Duhovnicul devine la un moment dat un înlocuitor sau un substitut sau o proiecţie ideală a ceea ce lipseşte credinciosului. Dacă credinciosul tânăr nu are un tată pe placul lui există riscul să-l înlocuiască cu duhovnicul, ceea ce este greşit. Aveam de a face tot cu confuzii grave. Dacă soţia nu are un soţ pe placul ei, există riscul să deplaseze raportarea ei la bărbat către duhovnic. Aici este riscul cel mai mare şi cel mai frecvent. Nu mă refer, Doamne fereşte, la sentimente necurate, ci la raportarea propriu-zisă ca fire femeiască la fire bărbătească. Riscul acesta este hrănit de faptul că soţul reprezintă o concreteţe verificabilă din toate punctele de vedere, care-şi face foarte repede vădite neputinţele, în timp ce duhovnicul reprezintă o proiecţie ideală a bărbatului. Am în vedere mai ales nevoia soţiei de a se raporta la autoritatea bărbatului. A se avea în vedere şi predispoziţia frecvent întâlnită la femei de a plonja în reverii şi lumii utopice.

În astfel de situaţii duhovnicului i se cere să preia coordonarea în amănunt a vieţii respectivului credincios, să dea soluţii la toate problemele practice cu care se confruntă acesta. Intră în discuţie aici încă o chestiune foarte delicată: până unde poate duhovnicul să-şi asume viaţa şi deciziile privind viaţa cotidiană a credinciosului. Poate el să hotărască dacă să se căsătorească sau nu, cu cine să se căsătorească, ce facultate să facă, ce serviciu să ia, ce afaceri să facă, dacă să se împrumute sau nu la bancă etc.? Punctul meu de vedere este că duhovnicul nu trebuie să hotărască în locul unei alte persoane, că fiecare persoană umană, în temeiul libertăţii şi al responsabilităţii, trebuie să-şi asume în cele din urmă exclusiv orice hotărâre. Duhovnicul poate să-l ajute să înţeleagă mai bine lucrurile şi mai ales să desluşească impactul duhovnicesc al oricărei decizii. Duhovnicul îl poate ajuta pe credincios să-şi citească mai bine motivaţiile lăuntrice, resorturile adânci, intenţiile ascunse care l-ar determina spre o decizie sau alta etc. Dar nu cred că este bine să hotărască în locul altei persoane.

Sursă articol: Mănăstirea Putna