Filmul “Minunea”, realizat
în 2009 de regizorul Aleksandr Proşkin pe un scenariu de Iuri Arabov şi
inspirat după evenimentul petrecut în 1956 în oraşul Kuibîşev, supranumit
“Încremenirea Zoiei”, a stârnit numeroase reacţii în rândurile publicului
ortodox. Cele mai multe, trecând cu vederea faptul că filmul este o ficţiune
pornită de la o întâmplare reală, contabilizează neconcordanţele dintre film şi
realitate ori chiar amendează “nivelul duhovnicesc necorespunzător” al
peliculei.
Cât de relevante sunt aceste neconcordanţe? Cât de matur e
discernământul duhovnicesc al celor ce caută o Ortodoxie idealizată şi evită
contactul cu realitatea (cea istorică sau cea culturală, a unui film), doar
pentru a-şi prezerva imaginea unei lumi în care minunile au dimensiune
algebrică, iar feţele bisericeşti copiază litera Patericului ori a catehismelor
pentru şcolari? Cât de bine înţelegem noi, cei de azi, ca şi credincioşii de
acum jumătate de veac, sensul minunii făcute de Sfântul Nicolae în regiunea
Samara şi care, în ciuda cenzurii draconice, a zguduit câteva generaţii din
Rusia şi din întreaga lume ortodoxă?
Despre toate acestea ne
vorbeşte Iuri Arabov, unul dintre marii scenarişti ai ultimului sfert de veac,
laureat la Cannes pentru filmul “Moloch” (1999), colaborator constant al lui
Aleksandr Sokurov, într-un interviu publicat de revista “Foma” în decembrie
2009, a cărui primă parte o prezentăm mai jos.
Filmul este despre faptul
că, de ar şi veni acum Mântuitorul la noi, noi tot nu am crede. Suntem fiecare,
într-o anumită măsură, Toma Necredinciosul. Nici unul din personajele filmului
nu crede în cele întâmplate, nu crede în Dumnezeul cel Viu. Singurul care ştie
cu certitudine că minunea s-a petrecut este ateu, reprezentantul organelor
guvernamentale, împuternicit al KGB pe problema religiei. Sarcina lui e de a
compromite cât mai mult cele întâmplate, pentru a-i îndepărta pe oameni de
această minune. Filmul nostru este, mai degrabă, nu despre arătarea Dumnezeul
celui Viu, ci despre atitudinea faţă de această arătare a celor rupţi de El şi
de cultură, în înţelesul ei abisal.
Aproape
toate personajele filmului, chiar şi cele ce au văzut minunea, o reneagă, trec
pe lângă ea…
[…] Împreună cu Aleksandr Proşkin am dorit să
arătăm că, în pofida respingerii celor întâmplate, cu fiecare se petrece ceva
ieşit din comun… cu excepţia împuternicitului cu propaganda ateistă. Aceasta nu
se schimbă pentru că, se pare, este un suflet mort. În orice caz, în scenariu
l-am zugrăvit ca pe un demon, căci după Evanghelie nimeni nu ştia că Hristos
este Dumnezeu, doar demonii ştiau. Dar în vieţile celorlalţi eroi se întâmplă
câte ceva. Începând cu tâmplarul, căruia i se toceşte dintr-o dată toporul şi
care înţelege că s-a petrecut ceva deosebit. Şi cu ziaristul, care se hotărăşte
să plece de la ziar pentru a duce o viaţă liberă de artist, aşa cum îşi dorea
de multă vreme, dar i se părea imposibil. Cred că până şi cu Hrusciov, care
vede prin geamul avionului o privelişte neasemuit de frumoasă şi deodată îşi
aminteşte de îngeri, în care nu crede. Iar undeva într-un plan secund, cine
ştie, se naşte în Rusia o nouă sfântă: Zoia în istoria reală, Tania în filmul
nostru.
După
ce-şi revine din încremenire, eroina începe să vadă de cealaltă parte a
minunii, primeşte darul vindecării. Dar ce ne facem cu pocăinţa? De ce acest
sentiment nu apare în film?
Ea şi-a ispăşit toate
păcatele prin această împietrire, prin această moarte a ei. Dacă e să ne
referim la faptele rămase în afara filmului, există câteva versiuni ale
destinului Zoiei. Potrivit celei mai plauzibile, fata a fost pur şi simplu
omorâtă cu zile într-o clinică psihiatrică: am trăit timpurile sovietice şi
ştiu cum se petreceau lucrurile. După moartea-împietrire eroina noastră este cu
totul alt om. Un om care a murit şi apoi a înviat nu mai e cel ce a fost
înainte. Dar spuneţi-mi dacă Apostolul Pavel s-a pocăit pentru participarea la
uciderea cu pietre a întâiului mucenic creştin, Ştefan? Faptele Apostolilor nu
menţionează nimic despre pocăinţă. Cred că din motivul că lui Pavel i-a vorbit
Însuşi Dumnezeul cel Viu. Prin orbire, viitorul apostol a parcurs calea de la o
vedere nedeplină şi deformată (pe când era iudeu dreptcredincios) către o cu
totul altă vedere: este ceea ce descrie Puşkin în poemul “Profetul”. Lui Pavel
i s-a descoperit Dumnezeul lui Avraam, Care S-a dovedit a fi Hristos. Apostolul
a trăit mai mult decât o căinţă lăuntrică, el a dobândit un nou sânge şi un nou
trup…
În
regiunea Samara, unde s-a petrecut în 1956 miracolul “Încremenirii Zoiei”
descris în filmul “Minunea” (r. Aleksandr Proşkin) a fost pictată o icoană a
Sfântului Nicolae, după tipicul icoanelor-acatist, cu scene din viaţa fetei
încremenite. Realizate în manieră populară, ele sintetizează tâlcul
duhovnicesc, cel scăpat de obicei din vizorul ochiului jurnalistic (voluntar
eludat şi de filmul lui Proşkin), al zguduitoarei experienţe a tinerei.
Iuri
Arabov, autorul partiturii scriptice a peliculei, ne lămureşte în continuare
câteva aspecte de plan secund, care scot în lumină densa textură duhovnicească
a scenariului, peste care suntem tentaţi să trecem cu vederea.
Preotul
din film, temându-se că i se va închide biserica, le predică enoriaşilor că nu
s-a petrecut nici o minune; apoi, văzând-o cu ochii săi, fuge. De ce anume
fuge: de sine însuşi, de credinţa sa, de ruşine?
De trădarea sa. El acceptase
compromisul cu propagandistul şi “demascase” în parohia sa minunea pe care nu o
văzuse, nădăjduind să salveze singura biserică activă din oraş. De ce nu putuse
să creadă în minue? Probabil că sufletul său era “ocupat”: de conflictul cu
fiul său (care se ruşina de el), de tulburarea produsă de închiderea bisericii,
adică de “grijile lumeşti”. Iar când a văzut cu ochii săi fata încremenită a
înţeles că a comis o trădare, un mare păcat. Ca păstor al Bisericii, practic el
mărturisise împotriva Bisericii în sensul ei mistic, nu în cel social. De aceea
a şi plecat unde a văzut cu ochii, abandonând totul. El a devenit, practic,
Pavel cel din momentul orbirii… Cred că va reveni, şi cu vederea complet
vindecată. Pentru el nu mă tem, căci Dumnezeu I-a spus tot ce este nevoie
pentru sufletul său.
Dar
oare nu e întâmplător că tocmai fiul preotului este cel prin care eroina a fost
eliberată din încremenire, revenindu-şi la viaţă?
Evident, nu e întâmplător.
Sunt convins că acest băiat, cel puţin pornind de la textura filmului, are un
viitor mare. Faptul că el a văzut minunea şi că prin el Tania a fost eliberată
din încremenire - nu sunt întâmplătoare. S-a petrecut un eveniment diametral
opus celui cu nevasta lui Lot: stâlpul de sare a redevenit om. Lanţul unor
astfel de minuni e susţinut de eroismul anonim al unor necunoscuţi. Şi poate că
viaţa noastră de azi se datorează candorii naive a acestui adolescent aproape
copil sau a altora asemenea lui. Dar astea sunt presupuneri. Dacă băiatul,
ajuns adult, îşi va renega experienţa, el va deveni trădător şi criminal.
Privind
viaţa cenuşie a orăşelului muncitoresc în care se petrece acţiunea filmului, te
întrebi: puteau oare locuitorii lui să vadă minunea prin prisma realităţii
triste a propriei existenţe?
Desigur. De ce nu am putea
dintr-un orăşel muncitoresc să-L zărim pe Dumnezeu? Omul poate fi la fel de
surd şi într-un orăşel amărât, şi în bogata Moscovă, şi dacă trăieşte într-o
baracă ori într-un zgârie-nori. Important este dacă, în aceste condiţii, el
trăieşte în câmpul culturii. Precizez: nu mă refer la nivelul cultural, la cel
al educaţiei ori la numărul cărţilor citite. Cultura, ca atare, este un lucru
mort. Ce ne pasă, în definitiv, ce au scris cândva un Puşkin sau un Iosif
Flavius? Ducă-se cu toţii pe apa sâmbetei: trăim, doar, o singură dată!… Dar
când facem un efort spiritual, când străpungem membrana cotidienităţii şi ne
ridicăm deasupra noastră înşine, atunci totul ne devine aproape: şi ce a scris Iosif
Flavius, Puşkin sau alţii. Cultura vie e un efort spiritual zilnic. Suntem
datori, asemeni baronului Munchhausen, să ne tragem singuri de păr din mocirlă.
Dacă ne tragem, există speranţa că va veni şi Dumnezeu să ne ajute. Dacă nu, ne
aşteaptă doar prăpastia şi o existenţă animalică.
Poate
filmul să vorbească deschis despre credinţă?
Cred că dacă arta noastră va
fi chiar şi numai umanitară, deja ne ajută foarte mult ca la un anumit moment
să ne adunăm în noi înşine. Ne sufocăm în megatone de sânge, izbucnit de peste
tot şi în special din ecranele televizoarelor. Chiar umanismul secularizat
poate juca un rol pozitiv în contracararea acestui fapt. Desigur că e de dorit
să mergem mai departe şi mai în adâncime. Vorbind de credinţă, nu trebuie uitat
că cinematograful este artă, iar nu propagandă şi e important cât de artistic
este realizat filmul. Dacă un film ce vorbeşte despre Dumnezeu este artistic
nesatisfăcător, el poate fi chiar dăunător. Iar un film făcut cu talent, ce
povesteşte despre bandiţi, va surclasa întotdeauna un film neinspirat care
vorbeşte despre Dumnezeu. Predica directă este dăunătoare în artă (…). Mai ales
când declamă cu patos adevăruri ultracunoscute, ea nu ucide doar arta, ci şi
propria raţiune de a fi.
[Publicat de revista
“Foma”, Rusia, decembrie 2009. Fragment]
Sursă: Blog Elena Dulgheru
0 comments:
Trimiteți un comentariu