Prof. dr. Monica Pop: „Fiecare spital fără potenţial infecţios ar trebui să adopte un copil”

Din afară, prof. dr. Monica Pop, managerul Spitalului de Urgenţe Oftalmologice Bucureşti, pare un om dur care, atunci când este cazul, taie cu vorba la fel de precis cum taie cu bisturiul. Un om cu principii, care nu-şi calcă niciodată cuvântul. Însă, în spatele acestei platoşe, toţi cei care au avut bucuria de a o cunoaşte cu adevărat au descoperit un suflet cald.

Puţină lume ştie că, alături de personalul spitalului, aţi „adoptat”, cu ani în urmă, un băieţel.

Da. Este o poveste specială care îmi încălzeşte sufletul. Vlăduţ este acum student la Kinetoterapie, la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila” şi visează să facă şi Psihologia. Eu l-am cunoscut în urmă cu mulţi ani. Era un puşti de vreo şapte-opt ani care a fost adus la noi în spital ca pacient. Fusese abandonat la naştere şi se afla într-un centru de plasament. Micuţul fusese născut fără un ochi.

Cum a devenit copilul spitalului?

Vlăduţ a fost adus pentru protezare. A stat internat o perioadă şi i-am aplicat o proteză oculară. Însă, la intervale scurte de timp, după ce era trimis înapoi la centrul de plasament, Vlăduţ revenea la noi cu proteza spartă. Pe atunci foloseam proteze din sticlă, nu din acrilat, cum sunt cele de acum, care pot fi scăpate pe ciment fără să păţească ceva. Primele dăţi am crezut că îl bat băieţii, că îl pun să scoată proteza şi tot soiul de explicaţii. Până într-o zi când l-am luat mai tare şi a recunoscut: „Doamna director, eu îmi sparg protezele ca să revin aici. Eu nu mai vreau să mă întorc acolo pentru că mănânc bătaie. Ne scoală noaptea din somn să ne bată. Eu vreau să rămân aici, la spital”. Am avut nevoie de două secunde pentru a lua decizia: „Bine, Vlăduţ. Vei rămâne la noi“.

L-aţi obţinut legal?

Da. Am făcut demersurile şi spitalul a obţinut tutela lui. L-am înscris la şcoala de ambliopi şi l-am cazat într-o rezervă. Era răsfăţatul tuturor. De la portar până la medici, toţi l-am tratat ca pe propriul copil. Dimineaţa îl ducea la şcoală şoferul spitalului şi tot el îl aducea. În rest, refuza să iasă din spital. Nu voia să meargă nici la cumpărături, când mai ieşeau angajatele să ia fructe, prăjituri ceva. Era în sufletul lui teama permanentă că nu se va mai întoarce la noi.

Era răsfăţatul tuturor. 

S-a adaptat repede?

Ne-am străduit să-i fie bine. Ştiam că este un copil care a trăit chinuit până a ajuns la noi. Întreg personalul îi făcea bucurii. Hăinuţe, dulciuri, rechizite şcolare. Cu toţii îi aduceau lui Vlăduţ, dimineaţa, câte un mic dar. În ciuda faptului că era copleşit de acest răsfăţ, niciodată nu a devenit obraznic. Avea un bun-simţ înnăscut. Nu cerea niciodată nimic. Nu răspundea. Nu ne-a făcut niciodată probleme. Prietena mea, juristă a spitalului, Silvia Dinu - Dumnezeu să-i odihnească sufletul ei bun - nu venea niciodată la spital fără ceva pentru Vlăduţ. Se înduioşa atât de tare de drama lui încât îi dădeau lacrimile. Asistentele şi îngrijitoarele l-au învăţat cum să-şi facă duş, să-şi aranjeze hăinuţele în dulap.

Primul tort din viaţă, la spital

A existat vreun moment special?

Cel mai special moment a fost, pentru Vlăduţ, prima lui aniversare. Personalul medical i-a comandat un tort cu lumânărele. Era iarnă. 26 ianuarie. Într-o duminică. Seara, în holul spitalului, am stins luminile şi cineva a intrat cu tortul. Nu vă pot descrie uimirea de pe faţa lui. Nu ştia ce înseamnă. Nu ştia dacă este pentru el. Nu ştia ce să facă. I-am explicat că este aniversarea lui, că este sărbătoritul şi trebuie să sufle în lumânărele pentru ca apoi să-şi poată deschide cadourile.

În timp, s-a convins că nu-l veţi părăsi?

A căpătat încredere. A înţeles că este copilul nostru. Când eram de gardă, o aduceam pe fiica mea -erau cam de aceeaşi vârstă - şi se jucau împreună. În rest, îşi mai găsea amici printre pacienţi. Personalul spitalului îl ajuta la lecţii, îi verifica temele de acasă. Apoi a urmat etapa în care a prins curaj şi a fost de acord să meargă acasă, în weekenduri sau în concedii cu asistente sau medici.

Şi-a simţit mama naturală

Au existat familii care au vrut să-l adopte?

Foarte multe. Însă nici el nu voia să plece şi nici noi nu voiam să-l dăm. Era copilul nostru, al spitalului, de ani de zile. Ne spunea uneori, cu amărăciune, că poate a fost urât şi de-aia mama lui nu l-a iubit. Însă, după protezare, arăta ca toţi ceilalţi. Până într-o zi, când a intrat la mine în birou un cuplu, iar doamna mi-a spus că este mama naturală a lui Vlăduţ. Nu am zis nimic, dar l-am chemat să o vadă. Doamna şi soţul ei l-au invitat la o prăjitură în oraş şi, surprinzător, Vlăduţ a acceptat. Probabil sufletul lui a simţit că au acelaşi sânge. Aşa a plecat băieţelul de la noi. L-au adoptat mama naturală şi actualul ei soţ.

Vă mai vizitează?

Evident. Acum este mare. Este student. S-a dezvoltat frumos, iar caracterul lui bun îl va ajuta mult în viaţă. I-am simţit lipsa după ce a plecat. Eu cred că fiecare spital fără potenţial infecţios ar trebui să adopte un copil. Aşa cum erau copiii de trupă în cazarmă, aşa ar fi bine să existe şi copii adoptaţi de spitale. Cadrele medicale sunt persoane cu educaţie, cu suflet, iar acei copii ar avea numai beneficii. Vă spun asta din proprie experienţă.

A fost un copil chibzuit

„Un început de an şcolar mi s-a întipărit în minte. Vlăduţ avea banii lui, primiţi în dar de la personalul medical sau de la diverşi vizitatori ai pacienţilor. Şi-i ţinea pe toţi într-un plic la secretara mea. Într-o zi am fost anunţată că Vlăduţ şi-a cerut banii şi a plecat cu ei. M-am cam panicat pentru că el nu ieşea singur din spital niciodată. Când s-a întors, mi-au dat lacrimile. Se dusese să-şi cumpere rechizite pentru noul an şcolar. Deşi nu-i lipsea absolut nimic, probabil a vrut să şi le cumpere el însuşi. A fost un copil chibzuit şi va ajunge un adult destoinic.”

4.000 de operaţii a realizat, până în prezent, prof. dr. Monica Pop.

18 ani au trecut de când prof. dr. Monica Pop conduce Spitalul de Urgenţe Oftalmologice Bucureşti.

Sursă: Ziarul ring