De Brian Cloves
Oricine este interesat de planul homosexualilor
de remodelare a valorilor tradiţionale ar trebui să
cunoască în detaliu principalele strategii pe care aceştia le
utilizează, pentru a le putea înţelege şi a le
putea răspunde cu dragoste
şi în cunoştinţă de cauză. Susţinătorii
homosexualilor sunt foarte iscusiţi în manipularea opinei
publice, ei folosindu-se de şase
tactici bazate pe minciună şi jumătăţi de adevăr:
·
Exploatarea stării de “victimă”
·
Folosirea mass-mediei
pentru a obţine compasiune
·
Semănarea confuziei
şi neutralizarea bisericii
·
Defăimarea şi reducerea la
tăcere a creştinilor
·
Ascunderea adevăratelor intenţii
·
Intimidarea
Unul dintre motivele pentru care aceste tactici
au funcţionat este că activiştii homosexuali au reuşit să creeze o imagine
inofensivă şi prietenoasă a mişcării lor. Ei i-au făcut pe
oameni să creadă că societatea nu va fi afectată de agenda lor socială
radicală. Strategii homosexualilor şi-au
nuanţat discursurile extreme şi şi-au ascuns agenda sub un
limbaj mieros. Cu timpul, mulţi oameni au început
să se considere pe ei înşişi dar şi pe ceilalţii - “homofobi”
sau “plini de ură” dacă îndrăzneau să se opună
vreunui punct de pe agenda drepturilor
homosexualilor, sau dacă se îndoiau doar
în sinea lor de aceste drepturi.
Mulţi generali şi magistraţi şi-ar fi dorit
ca adversarii să fi scris o carte despre strategia lor. Interesant este faptul
că liderii “drepturilor homosexualilor” chiar au făcut
acest lucru. Marshall Kirk şi Hunter Madsen şi-au expus în mod clar strategia
în cartea: After the Ball: How America Will Conquer Its Fear & Hatred of
Gays in the 90s (“Cum îşi va învinge America teama şi ura faţă de homosexuali
în anii 90”)[1]. Această carte este o extraordinară sursă
de informaţii pentru susţinătorii familiei tradiţionale
care sunt angajaţi în mod activ în lupta de rezistenţă împotriva
agendei drepturilor homosexualilor.
De departe, cea mai populară tactică a homosexualilor
este să îmbrăţişeze „starea
de victimă” - o armă extrem de puternică,
aproape paralizantă, şi care le conferă un avantaj aparte
în spaţiul public. Kirk şi Madsen rezumă marele avantaj
al afişării „stării de
victimă”:
În orice campanie organizată pentru câştigarea
publicului, homosexualii trebuie să fie prezentaţi ca
victime care au nevoie de protecţie, pentru ca cei cu orientare normală să fie
înclinaţi din instinct să adopte rolul de
protectori... Scopul adoptării imaginii de victimă este acela de a-i determina
pe cei cu orientare normală să se simtă incomod;
aceasta înseamnă
ca în locul încrederii
care în mod normal le-ar însoţi şi le-ar răsplăti poziţia contra
homosexualităţii, să li se inoculeze sentimentul de ruşine şi prin aceasta să înceapă
procesul de schimbare a gândirii - aşa încât cei
cu orientare normală să ajungă să se
identifice cu homosexualii şi să simpatizeze starea lor umilă... Publicul
trebuie să fie convins că homosexualii sunt victimele împrejurărilor, că nu îşi
pot alege orientarea sexuală, aşa cum nu îşi pot alege nici înălţimea, culoarea
pielii, calităţile sau defectele... Homosexualii
trebuie să fie reprezentaţi ca victime ale prejudecăţilor.
Sună familiar? Desigur,
dacă urmărim cu atenţie orice
reportaj din mass-media despre acest subiect. Dar „starea
de victimă” necesită şi o poveste care să o
susţină. Astfel, cea mai comună plângere a
homosexualilor vizează pretinsele
valuri de ură împotriva lor.
O analiză a statisticilor FBI asupra delictelor
de ură comise împotriva homosexualilor între anii 2000-2008, arată că
probablilitatea ca un homosexual să fie victima individuală a unui delict de
ură, în timpul vieţii sale, este puţin peste un procent [2]. Interesant este
faptul că probabilitatea că homosexualii să comită delicte de ură împotriva
heterosexualilor este mai mare decât probabilitatea ca heterosexualii să comită
astfel de delicte împotriva homosexualilor. Conform datelor FBI, anual se comit
3.98 delicte de ură de către fiecare milion de heterosexuali împotriva
homosexualilor şi 4.44 delicte de ură sunt comise anual de către fiecare milion
de homosexuali împotriva heterosexualilor [3].
Violenţa împotriva homosexualilor acaparează
întreaga presă, însă este interesat de observat că marea majoritate a
violenţelor împotriva homosexualilor sunt comise de către alţi homosexuali.
Coaliţia Naţională pentru Programe Anti-Violenta (NCAVP) este cea mai
importantă organizaţie de urmărire a violenţei împotriva homosexualilor, din
Statele Unite. Conform statisticilor NCAVP asupra violenţei împotriva
homosexualilor, 83 de procente din acţiunile de violenţa comise împotriva
homosexualilor sunt comise de către alţi homosexuali, în situaţii domestice. În
acest procent nu intră şi actele de violenţa comise de către homosexuali
împotriva homosexualilor în situaţiile non-domestice [4].
Această confuzie este răspândită peste tot în
societate şi punerea la îndoială a agendei homosexuale
nu este tolerată - în special printre tinerii
din America.
De exemplu, ideea clasică referitoare la
universităţi - care ar trebui să fie “spaţii destinate schimbului liber de
idei” - a fost înlăturată complet în Statele Unite. Mai mult de trei sferturi
dintre colegiile şi universităţile Statelor Unite prevăd coduri de conduită
care interzic comportamente sau discuţii referitoare la problema homosexualităţii. Pericolul pe care aceste coduri îl
reprezintă pentru libertatea academică anulează utilitatea lor. Acest fapt a
fost demonstrat in mod clar întrucât multe colegii şi-au
pedepsit sever studenţii doar pentru că au dorit să dezbată problema
homosexualităţii.
De câteva zeci de ani, în şcoli se derulează un
proces de reducere la tăcere a ideilor contrare homosexualităţii. În 1991, un
student de la Universitatea din Michigan, şi-a anunţat intenţia de
a organiza un program de consultanţă prin care să ajute homosexualii să îşi
schimbe modul de viaţă. El a fost adus în faţa unei comisii şi
găsit în unanimitate vinovat de “hărţuire
sexuală” iar apoi exmatriculat din universitate [5]. În
anul 2000, Consiliul Studenţesc al Universităţii din Tufts a hotărât să anuleze
recunoaşterea asociaţiei Tufts Christian Fellowship (TCF),
datorită faptului că părerile unuia dintre membri referitoare la Scriptură şi
homosexualitate erau opuse faţă de ale acestuia [6]. Asociaţiei TCF i-au fost
retrase fondurile, nu i s-a mai permis să utilizeze numele Tufts, nu i s-a mai
permis să organizeze şi să organizeze întâlniri şi i s-a interzis să anunţe sau
să promoveze întâlnirile sau evenimentele pe care le organiza. În 2011, un elev
de la liceul Fort Worth din Texas a fost exmatriculat din
şcoală după ce ar fi spus în cadrul unei discuţii de clasă: “sunt creştin şi nu
cred că homosexualitatea este normală” [7]. Şi nici profesorilor nu le este
uşor. În 2010, un profesor de la Universitatea din Ilinois Urbana-Campaign a
fost acuzat de “discurs instigant la ură” şi demis din postul său pentru că ar
fi predat doctrina catolică asupra homosexualităţii în introducerea la cursul
de religie catolică [8].
Profesorul de ştiinţe politice Betheke
Elshtain, în timp ce expunea pericolele codurilor
de conduita împotriva discriminării, evidenţia şi dificultăţile asociate tuturor acţiunilor punitive de acest fel:
“Intuiţia îmi spune că, pe termen lung, consecinţa acestor restricţii [a codurilor
de conduită din colegii] nu va fi o conştientizare colectivă a studenţilor
purificată de orice urmă de discriminare, ci mai degrabă un puternic şi
clocotitor sentiment de indignare pentru faptul că cineva ar putea fi catalogat
drept discriminator fară să fi comis vreodată
o acţiune în acest sens sau fără să fi rostit vreo insinuare discriminatoare”
[9].
Nimeni nu ar trebui să încerce negarea drepturilor fundamentale umane ale
homosexualilor; este vorba despre aceleaşi drepturi fundamentale pe care le
avem cu toţii ca fii şi fiice ale lui Dumnezeu. Dar am ajuns în punctul în care
trebuie să luptăm pentru a ne păstra propriile noastre drepturi fundamentale –
dreptul la libera exprimare, la religie, la libera întrunire şi la educarea propriilor
copii conform valorilor personale – şi pentru a ne proteja familiile şi
instituţiile.
Cei care promovează homosexualitatea limitează
în mod forţat din ce în ce mai multe drepturi ale creştinilor, iar situaţia
degenerează foarte repede. Cine oare şi-ar fi putut imagina cu câţiva ani în
urmă că firmele işi vor concedia angajaţii pentru motivul că aceştia au redactat
articole pro-familie în timpul lor liber, sau că oamenii de afaceri vor fi daţi
în judecată pentru că refuză să participe la ceremonii de “căsătorie” a
homosexualilor?
Acum este momentul să tragem linie şi să luăm poziţie…
să ne apărăm familiile şi drepturile fără să fim nevoiţi să ne cerem scuze în
spaţiul public pentru asta.
[1] Marshall Kirk and Hunter
Madsen. After the Ball: How America Will Conquer Its Fear & Hatred of
Gays in the 90s [New York City: Plume Books], 1989.
[3] Ibid.
[4] The Naţional Coalition of
Anti-Violence Programs (NCAVP). Lesbian, Gay, Bisexual and Transgender Domestic
Violence: 2003 Supplement.
[5] Paul Weyrich.
“Politically Correct Fascism on Our Campuses.” New Dimensions Magazine, June
1991, page 44.
[9] Stephen Goode. “Efforts
to Deal With Diversity Can Go Astray.” Insight Magazine, September 10, 1990,
pages 15 to 19.
Traducerea şi
adaptarea: Nicolae Iliescu
Sursă: LifeSiteNews
0 comments:
Trimiteți un comentariu