R​eportaj Pro Tv ​de excepţie despre Masacrul de la Fântâna Albă: „Amintiri înecate în sânge”

vineri, 19 aprilie 2013

| | |


Polonezii s-au luptat pentru recunoaşterea crimelor din pădurea Kathynului. Ucrainienii comemorează foametea sau holodomorul din anii '32-33 (a fost una dintre cele mai grave catastrofe naţionale ale ucrainenilor din istoria modernă, cu un număr de morţi estimat la câteva milioane, n.red). Românii nu sunt în stare să scrie o pagină a propriului lor trecut.
"Un popor care nu îşi cunoaşte istoria este ca un copil care nu îşi cunoaşte părinţii", spunea Nicolae Iorga. Astăzi e momentul să privim în faţă un episod dureros, o călătorie infernală spre libertate a unor români aflaţi la graniţa crudă a istoriei.
1 aprilie 1941. O zi tragică, o pagină lipsă în manualele de istorie a românilor. Câteva mii de locuitori din Bucovina de Nord au pornit spre graniţa arbitrar trasată de peniţa lui Stalin, dar drumul lor s-a transformat într-un calvar. Nici unul nu a mai ajuns la destinaţie. O rană a rămas deschisă: crimele de la Fântâna Albă.
Ilie Popescu: "Tata a fost arestat în '41, nu departe de Fântâna Albă. Când a văzut că se trage cu mitralierele a fugit, dar n-a fugit departe, că la un moment dat grenicerii l-au prins. Şi l-au dus acolo la Hliboca, l-au aruncat, l-or bătut, l-or mai chinuit cât l-or mai chinuit... Au fost prinşi 22 de persoane care s-au considerat că au organizat Revoluţia pe malurile Siretului şi pe tata, era primul pe listă, primul, chipurile ca a condus revoluţia din 41. Eu până azi nu cred că a fost aşa ceva…"
Gheorghe Holovati: "Bastoi", stai! S-a uitat lumea, că uite, ce facem, uite că ne somează…Nu există să fie nici un pericol, nu poate să tragă. Aici sunt mii de oameni, nu există pe globul pământului aşa ceva când ai mulţime de mii de oameni să tragă în noi. Ei te somează, dacă stai, stai, dacă nu, nu. Numa o făcut un semnal cu un drapel roşu, când a făcut semnalul ăla au început mitralierele, am rămas încremeniţi aşa. Ieşea flacăra dintr'însa…de acolo şi de acolo şi de acolo…Vai de mine şi de mine….o început lumea să ţipe. Dar în timp ce ţipa de spaimă, o început să ţipe şi de gloanţe că o început să iasă sângele de acolo. Unul ţipa: Jos, culcaţi la pământ… Unii s-au culcat, alţii fugeau…"
Sfârşitul anilor '30 a găsit Europa într-o situaţie explozivă. Se apropia cel de-al Doilea Război Mondial, iar România era în centrul de interes al marilor puteri. În vara anului 1939 negocierile pentru fixarea echilibrului de forţe erau în toi. La Moscova negociau atât germanii, cât şi anglo-francezii, pentru a obţine de partea lor puterea ursului sovietic. Iar zarurile au fost aruncate în favoarea lui Hitler. Istoria începea să se scrie.
La 23 august 1939 se semnează pactul de neagresiune germano-sovietic cunoscut ca Pactul Ribbentrop-Molotov, în fapt împărţirea sferelor de influenţă în Europa de Est. Pactul era însoţit de un protocol adiţional secret în care la punctul 3, "se atrage atenţia de către partea sovietică a interesului său pentru Basarabia", iar partea germană "îşi declară totalul sau dezinteres politic faţă de această zonă". De aici şi până la invazie nu a mai fost decât un pas.
Profesor universitar dr. Petre Otu - istoric militar: "Anexa aceasta secretă cuprindea Finlanda, Polonia, Ţările Baltice şi, în ceea ce priveşte România, prevedea încorporarea Basarabiei la Uniunea Sovietică. De precizat că Bucovina nu apărea în acest document."
În 26 iunie 1940 la ora 22 şi 30 de minute, ambasadorul României la Moscova, Davidescu, este chemat şi i se înmânează o notă ultimativă la care se anexează o hartă cu teritoriile pe care statul român trebuie să le abandoneze în 3 zile: Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa.
Profesor universitar dr. Petre Otu - istoric militar: "Bucovina are un rol strategic de intrare în Europa de Est şi nu fusese niciodată a Rusiei pentru că a fost administrată de curtea imperială de la Viena. Se pare că a existat o înţelegere că teritoriul să nu intre în componenţa URSS."
Herţa sau Bucovina de Nord n-au aparţinut niciodată imperiului rus şi, cu toate acestea, retrasarea graniţelor în 1940 a fost o formalitate. Politicienii români au fost luaţi, ca de obicei, prin surprindere şi a lipsit voinţa de a încerca un gest de demnitate naţională. Curând, prin Dictatul de la Viena a fost ruptă şi o bucată din Transilvania de Nord în favoarea Ungariei hortyste şi Cadrilaterul recuperate de Bulgaria.
În Uniunea Sovietică au rămas aproape 3 milioane de români. Timp de 50 de ani s-a vorbit foarte puţin despre soarta acestora. Pentru a înţelege această bucată de istorie complica, i-am căutat pe cei care au fost martorii evenimentelor. Vasile Ilica are 88 de ani, trăieşte acum în Oradea şi ultimii ani şi i-a dedicat scrierilor despre locurile natale din Bucovina de Nord. În 1940 avea 16 ani.
Vasile Ilica, scriitor: "Noi, populaţia, habar n-aveam ce se întâmplă. Mai mult, armata, armata care era pe frontieră, nu a fost înştiinţată în timp util ca să poată să se retragă. Am văzut ofiţeri care au fost dezarmaţi. Am văzut cum plângeau, pentru asta, că ţara i-a lăsat în asemenea situaţie."
Trupele Armatei Roşii şi ale NKVD-ului, Securităţii sovietice, au ocupat cu rapiditate teritoriul luat. Multe familii au fost luate prin surprindere de această desfăşurare rapidă a evenimentelor, cu membri de ambele părţi ale noii graniţe: soţi şi soţii, părinţi şi fraţi, rude şi prieteni, despărţiţi nouă graniţă arbitrar trasată la Moscova.
Vasile Ilica: "Ruşii au venit foarte bine pregătiţi. Aicea, nici un soldat n-avea voie să ia contact cu nici un localnic."
Singurii care aveau voie să ia legătura cu localnicii erau activiştii vorbitori de limba română cu discurs pregătit de la Moscova.
Vasile Ilica: "Că în URSS se trăieşte foarte bine. Ca în URSS nu mai există închisori. Ca URSS este cea mai avansată ţară din punct de vedere ştiinţific..."
Dar poveştile nu puteau înlocui realitatea.
Se recrutau cu forţa tineri pentru munca în URSS în construcţii sau mine, mâncarea era rechiziţionată, s-a impus o nouă administraţie locală loială sovieticilor, o limbă nouă, problemele sociale s-au acutizat.
Gheorghe Holovati era şi el elev la liceul Ferdinand din Storojineţ. Acum e un pensionar de 88 de ani în Timişoara.
Gheorghe Holovati: "Chinul, necazul ăsta, spaima asta nu erai obişnuit dom'le, îţi venea să-ţi pui ştreangul la gât, nu se putea trăi în halul ăsta. Nu eram învăţaţi să trăim, de la regimul din România la regimul sovietic, că băga o spaimă să te intimideze, să bage o spaimă în popor să nu mai zică nimeni nimica. Şi dacă i-ai luat tot ce există carte, tot ce există înscris, or venit ei cu istoria lor şi or luat mâncarea tot. Păi fără carte şi mâncare l-ai nenorocit, faci din om aşa ce faci dintr-o plastelină, ce vrei, aia faci."
În Bucovina de Nord trăia o comunitate foarte mare de etnici germani. Aceştia au primit acceptul lui Stalin să emigreze în Germania sau Polonia ocupată de nazişti. Peste 50.000 de germani şi-au vândut bunurile şi au plecat ajutaţi de comisiile mixte sovieto-germane. În urmă, românii se uitau cu speranţă.
Atunci a fost declanşată o mare mârşăvie. Pentru a putea vedea starea de spirit din teritoriile ocupate, noile autorităţi locale au început să primească cereri de repatriere.
Sovieticii au fost luaţi prin surprindere: sute, mii de cereri au început să curgă spre autorităţile comuniste. Acestea erau depăşite şi îngrijorate de exodul pe care îl pregăteau românii şi atunci au regizat o mascaradă.
Gheorghe Holovati: "Dom'le atât de puternică a fost păcăleală asta, ca s-o înscris multă lume. O trecut o lună, două trei, nimic, nici o mişcare. Nu comunică nimeni nimic."
Am plecat pe Valea Siretului să reconstituim o poveste rămasă ca o rană deschisă pentru bucovineni. Hliboca sau Adâncata cum îi era numele pe vremuri, este centrul raional, un fel de capital de judeţ. Împreună cu un român inimos din Cernăuţi, Vasile Tarâţeanu, ajungem la ziarul Monitorul de Hliboca unde îl găsim pe Petro, unul dintre puţinii ucrainieni care s-a aplecat asupra istoriilor de acum mai bine de 70 de ani.
În 26 martie 1941, după o iarnă grea, populaţia românească din satele de pe Valea Siretului s-a adunat la raionala de partid să ceară să le fie admise cererile de repatriere.
Petro Christiuc: "În clădirea respectivă era sediul comitetului raional de partid. Raionala de partid, da, noua putere, toată administraţie. Aici au fost aduse cererile celor care voiau să se repatrieze. Din toate satele din zonă: Pătrăuţi, Suceveni, cu toţii s-au strâns aici - În această piaţă a fost un miting. Din această clădire au ieşit oficialii care le-au spus că nu au voie să plece. Li s-a spus că nu au voie să plece, ca graniţa este închisă. Apăruseră însă alţii, necunoscuţi, care agitau spiritele şi îi manau  ca pe nişte oi împreună, dar cine au fost aceşti oameni, nu se ştie…"
Între timp, zona fusese înţesată de trupe ale Ministerului de Interne.
Noi nu ştim nici măcar ce s-a întâmplat cu miile de români din Nordul Bucovinei. Ne lipseşte simţul fundamental al demnităţii naţionale. Nu căutăm, nu arătam responsabilitate istorică.
În acest reportaj, însă, ascultăm mărturii dureroase despre crimă multiplicată din Nordul ţării şi despre martiri fără nume. Şi citim documente care, rămase secrete timp de o jumătate de secol, vorbesc cu cifre seci despre vieţi dispărute ori distruse.
Gheorghe Sidoreac are 89 de ani. Este unul dintre puţinii supravieţuitori care, în primavera lui 1941, a fost acolo.
Gheorghe Holovati, supravieţuitor de la Fântâna Albă: "Da da, "budiha, budihaia", o să mergeţi, o să mergeţi… Dom'le nu ne daţi drumu, ne-aţi înscris, ne-aţi promis…nu ne daţi drumul să mergem în România, nu vrem să facem altceva - vrem să mergem să trăim mai departe în ţara în care ne-am născut. Sunt român, suntem români, ne-am născut sub drapelul tricolor, vrem să mergem în România. Să trăim cât om trăi, să murim acolo, să nu murim în altă ţară, în URSS."
Încurajată chiar de unii reprezentanţi ai autorităţilor locale sovietice, lumea s-a adunat din nou în 1 aprilie cu dorinţa de a pleca în România. Visul lor s-a transformat însă într-o tragică păcăleală. Mii de localnici, civili nevinovaţi s-au indreaptat spre Suceveni, o localitate apropiată de graniţă.
Ion Sucevean este profesorul de geografie din sat. Mulţi dintre ai săi au pierit în timpul prigoanei staliniste: "Ei atuncea s-au întors înapoi la Suceveni, pentru că pe la Suceveni trecea drumul care lega Suceveniul cu Fântâna Albă unde era graniţa. Drumul care lega satele de pe Valea Siretului cu Rădăuţiul. Au luat cruci, icoane, prapuri…Şi au venit la biserică de la Suceveni, aici da, chiar aici şi au pornit pe drumul calvarului."
Aici la Suceveni, în dimineaţa zilei de 1 aprilie, oamenii au fost părtaşi la o slujbă, au luat prapurii din biserică şi au plecat spre România. O procesiune impresionantă. 3-4000 de ţărani, marea majoritate bărbaţi, dar şi femei, copii şi bătrâni. În frunte aveau steaguri albe, icoane şi prapuri. La 2 km de graniţe au fost aşteptaţi de cuiburi de mitralieră şi gropi comune.
Tatăl lui Vasile Sucevean era în frunte cu o cruce mare.
Vasile Sucevean, supravieţuitor al Gulagului sovietic: "Tata, cum o luat crucea din biserică, cu toată lumea aceea cât o fost s-or dus la graniţă. Amu acolo este o pădure, dar atunci când l-o împuşcat pe tata acolo era teren gol. Şi când au ajuns ei pe terenul acela, din mitraliere au deschis focul. Prima dată i-a împuşcat pe cei care erau cu protestul înainte."
Gheorghe Holovati: "Ieşea flacăra dintr'insa…de acolo şi de acolo şi de acolo…Vai de mine şi de mine….o început lumea să ţipe. Dar în timp ce ţipa de spaimă, o început să ţipe şi de gloanţe ca o început să iasă sângele de acolo. Unul tipa, jos, culcaţi la pământ… Unii s-au culcat, alţii fugeau… Unul îi mitraliat, altul ţâşneşte sânge din el, altul trăistuţa cu turte care le-o luat de acasă sare nu ştiu unde, altul haina, altul i-o fost găurit, mie mi-o fost găurit cojocelul la poale. Tata mă caută tot timpul, mă lua în faţa lui, să îl împuşte pe el, să mă salveze pe mine, unii s-or trântit jos, dar tot împuşcaţi…"
O zi şi o noapte s-au auzit împuşcăturile. Sute de oameni au fost ucişi sau răniţi.
Holovati: "Or fi fost cel puţin 5000 de oameni. Şi din ăştia jumătate, nu ştiu, că îi vedeai că n-or ieşit din pădure, unde să fie. El era deja în pădure. Era rănit sau mort în pădure… Şi după aia or împuşcat şi în noaptea aia, or împuşcat cât or prins. Şi acasă când am ajuns încă se mai auzeau împuşcături. Noi am scăpat minune dumnezeiască - ne rugăm la Dumnezeu, "Doamne, Dumnezeule, salveaza-ne' şi ne-a salvat pe amândoi, şi ne-a salvat pe amândoi, şi eu şi tata…"
Într-o telegramă trimisă la Moscova, Nichita Sergheevici Hruşciov, pe vremea aceea secretarul general al Partidului Comunist din Ucraina, îi raportă triumfător lui Iosif Visarionovici Stalin că nici un român nu a trecut graniţa!
Sute de români au fost atunci aruncaţi în gropile comune, unii fiind încă în viaţă. Localnicii spun că timp de două zile pământul înroşit de sânge s-a mişcat până când toţi şi-au dat duhul.
Petro Christiuc: "Gropile commune? Undeva pe aici, nimeni nu ştie sigur unde…Însă în acest loc a existat o cruce mare din lemn şi lângă câteva cruci mai mici. Iar mormintele erau tot undeva pe aici - Câte unu, doi, trei - Se spune că au fost trei gropi comune".
După destrămarea Uniunii Sovietice, în locul teribilei crime au fost ridicate monumente de comemorare.
Petro Christiuc: "L-am întrebat pe tatăl meu de ce … Apoi brazii au crescut şi veneam aici după ciuperci, iar bunicul meu îmi spunea să plec din acest loc, pentru că aceste ciuperci cresc pe sângele oamenilor. Ciupercile aveau pălăria oarecum roşie. Prin urmare, m-am tot gândit ce putea să se întâmple în acest loc. Pe urmă, am crescut, iar la şcoală nimeni nu vorbea despre acele evenimente, ziarele nu scriau despre acest lucru. Oamenii scriau că cineva a fost împuşcat în această zonă, că aşa au fost timpurile."
La doar câţiva kilometri , peste graniţe este mănăstirea Putna. Aici a fost ridicat unul dintre primele memoriale pentru cei decedaţi la Fântâna Albă.
Părintele Dosoftei: "Chiar dacă ei nu vor fi canonizaţi aşa, formal, de către biserică, Dumnezeu îi ştie pe fiecare şi oamenii se închina cu multă evlavie la această troiţă."
Părintele Dosoftei: "Ce-o fi fost în sufletul oamenilor ălora când şi-au părăsit casa, animalele, gospodăria în care au muncit o viaţă întreagă…- ei părăseau ceva văzut, dar se duceau la ceva nevăzut, casa nevăzută unde ştiau ei că sunt acasă. Adică ţara văzută, România. Ei au spus că nu iau nimic cu ei, lăsăm acolo toată bogăţia, şi aveau pentru că bucovinenii sunt vrednici de felul lor, dar nu aveau libertatea aceasta de a fi conform firii lor."
Dar ce au făcut autorităţile, cele de aici şi de peste graniţă? Cum este privit momentul în lucrările de istorie româneşti? Cât de multe ştiu tinerii ucrainieni despre istoria recentă, comună, nouă şi lor?
Coşmarul supravieţuitorilor de pe Valea Siretului era abia la început. S-au făcut anchete, arestări, liste. Documentele din acea perioadă sunt încă secretizate de Securitatea ucrainiană, chiar şi acum după 70 de ani de la evenimente. Am reuşit să cercetăm doar câteva dosare.
Dacă Teodor sau Gheorghe Popescu au fost acuzaţi pentru "trădarea patriei, Uniunea Sovietică ", Ilie Vasca a fost fost acuzat că a făcut parte dintr-o grupare anti-sovietică şi a încercat să trădeze patria.
În noaptea de 12 spre 13 iunie peste 13.000 de familii de bucovineni au fost ridicate şi deportate în Siberia şi Kazahstan. Puţini s-au mai întors.
Vasile Sucevean avea 9 ani când a fost ridicat împreună cu mama sa şi fratele său de 4 ani şi trimişi în Kazahstan. Au ajuns acolo după 3 săptămâni petrecute într-un vagon de vite înghesuiţi cu alte zeci de bucovineni.
Vasile Sucevean: "Ne-o dat într-un grajd cu dormitor. Şi am stat în grajdul acela vreo 3 sau 4 luni. Şi după aceea ne-o dat o cameră, eram 25 de oameni, stăteam pe jos în paie. Şi aşa îţi dădea, care lucra 450 de grame şi care nu lucra, 150 de grame, ori orz ori secară ori grâu. Trebuia să râneşti sau îl uscam în oală şi puneam nişte apă şi amestecăm aşa cum ai mesteca la vacă."
Vasile Sucevean: "Căutam nişte suşi, nişte guzgani aşa galbeni pe câmp, şoareci, şobolani, da, mergeam cu găleţiile de apă şi turnam unde era borta lui şi el ieşea din borta şi noi îl prindeam şi îl trânteam cu capul de găleată şi îl pârleam o ţâră prin ce aveam paie sau fân, că acolo e uscat, verde nu era. Purtăm cu noi un ceunaş, aveam de acasă un ceunaş aşa, îl puneam aşa, îl fierbeam şi-l mâncam."
Prima iarnă a fost fatală pentru mama care n-a putut rezista. Pământul era atât de îngheţat încât morţii trebuiau să aştepte primavera până în a-şi găsi liniştea.
Acolo şi-a pierdut şi fratele care într-o zi a dispărut. După 7 ani de chin, Vasile s-a întors acasă unde speră şi acum, după aproape 70 de ani, să primească un semn de la Grigore, frăţiorul lui bun…
Oamenii din Suceveni au ridicat un paraclis în memoria celor omorâţi de regimul stalinist.
Ion Sucevean: "Pe Popescu Vasile îl ridică în noaptea de 14 spre 15 , pe soţia de 29 de ani şi pe bunelul de 82 de ani. Şi uitaţi-vă 1, 2, 7 fetiţe, dintre care cea mai mare de 10 ani şi cea mai mică de 2 ani şi or murit cu toţii în Kazahstan."
Prima atestare a Cernauţiului apare în urmă cu 605 ani în hrisoavele domnitorilor moldoveni. Cernăuţi este un oraş încărcat de istorie. Într-o clădire de acolo a studiat Mihai Eminescu.
Aici îl întâlnim pe Ilie Popescu, profesor universitar pensionat. De loc este din Pătrăuţi, aproape de Fântâna Albă. Tatăl său, Vasile Grijincu apare în documentele NKVD-ului. "Au fost prinşi 22 de persoane care s-au considerat că au organizat Revoluţia pe malurile Siretului şi pe tata, era primul pe listă, primul, chipurile ca a condus revoluţia din '41. Eu până azi nu cred că a fost aşa ceva… Hotărârea a fost ca noi să fim arestaţi, tata împuşcat, averea să fie confiscată şi noi să fim deportaţi. Tatăl său s-a prăpădit în Siberia, înainte de a fi executat. Cei care au rămas în urmă, o mamă cu opt copii au fost trimişi în Kazahstan."
Au ajuns într-un bordei fără uşi şi geamuri la 7000 de km de casă.
Ilie Popescu, supravieţuitor al Gulagului sovietic: "Stăm noi oamenii şi îngheţăm, murim. Şi s-o dus mama şi o observat un cimitir cu cruci. Şi unele erau deja putrede şi cădeau. Păi acum ce să facem, luăm o cruce din aceea şi s-o dus, noi în casa muream şi s-o dus cu Ionică şi o luat crucile acelea de jos şi a zis Doamne iartă-mă, că dacă nu facem foc mor cei 8 copii. Dacă ne vede cineva o să creadă că suntem păgâni, dar noi nu eram păgâni, eram creştini., dar eram între moarte şi viaţa!
Şi era problema nr 1: să aprindea, ba nu se aprindea chibritul acela. Băi oameni buni. Şi tremurau toţi fraţii mei că dacă nu se aprinde ultimul băţ îi gata. Măi şi Dumnezeu a făcut şi s-a aprins! Şi pe pereţi era de 2 degete, era omăt. Şi o început să se dezgheţe în bordeiul ăla şi o început să-mi cadă pe cap bucăţi cu lut şi am început a plânge…"
Plânsul lui a fost plânsul miilor de bucovineni care au supravieţuit gulagului sovietic, dar au lăsat acolo copilăria, tinereţea, familiile…
Pe străzile din Cernăuţi îl cunoaştem pe Victor. Bulbuc Victor. El e ucrainean. Părinţii au fost români… Habar nu are de crimele împotriva românilor.
Ascultă muzică românească, "populari", "manali", pentru sufletul lui. "Cel mai tare îmi place Ionuţ Prinţul, io nu ştiu familia lui, dar foarte mulţi îmi place cum cântă."
Tinerii ucrainieni ştiu cine este Ionuţ Prinţu, dar au o vagă idee despre prigoana împotriva celor care aveau altă părere decât regimul stalinist.
Andrei este cadru universitar şi, împreună cu soţia sa Julia, acceptă să vorbească despre cunostiintele lor de istorie. Am aflat cu surprindere că numele lui este…Roşculeţ. Şi părinţii lui au fost români…
Andrei Roşculeţ: "Eu cred că aceste evenimente au fost secretizate. În perioada sovietică toate documentele despre NKVD au fost secretizate. Astăzi însă în Ucraina unele documente sunt desecretizate, însă nu s-a discutat foarte mult despre acest lucru. Cred că puţină lume ştie despre asta. Eu sincer nu am auzit niciodată despre acest lucru, ştim că au fost omorâţi foarte mulţi oameni nevinovaţi, însă este posibil ca acest lucru să se fi auzit abia recent….
L-am întrebat pe tatăl meu despre acele evenimente şi mi-a spus că unchiul lui a fost deportat în Siberia şi s-a întors bolnav. Din păcate nici în România nu s-a vorbit foarte mult despre evenimentele de acum 70 de ani. Nici un istoric nu s-a aplecat cu seriozitate asupra celor întâmplate acum 70 de ani la FÂNTÂNA ALBĂ.."
Fost secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe şi fost consilier presidential, Eugen Tomac este unul dintre puţinii demnitari care ştie ce a fost la Fântâna Albă.
"O spun răspicat, e de neiertat faptul că tratăm cu atât indiferenta trecutul deloc îndepărtat. Vorbim de români care fără nici o vină şi-au pierdut viaţa într-un tragic masacru regizat de NKVD atunci când oamenii au avut o singură dorinţă, aceea de a se repatria în propria ţară."
Votată de Parlament şi promulgată de preşedintele României, din 2011 avem o lege prin care ziua de 1 Aprilie a devenit Ziua naţională de cinstire a memoriei românilor victime ale masacrelor de la Fântâna Albă şi din alte zone ale deportărilor, ale foametei și ale altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în Ținutul Herța, nordul Bucovinei şi întreaga Basarabie.
Deputatul Eugen Tomac  face demersuri pentru că o comise de anchetă formată din istorici şi din alţi specialişti să afle ce s-a întâmplat la Fântâna Albă: "Şi mai important este să ştim cine a ordonat acest masacru. Pentru că vorbim despre un act care nu poate fi trecut cu vedere nici acum şi nici peste 100 de ani."
Vasile Tarăţeanu ne conduce în suburbiile Cernauţiului. Intrăm în cea mai frumoasă localitate, într-una dintre cele mai mari comune din regiunea Cernăuţi, comună Mahala. Este una dintre comunităţile de români care au suferit mult în timpul prigoanei staliniste. De aici, în februarie 1941, un grup numeros, aproape 500 de oameni au încercat să treacă graniţa. Doar 57 au scăpat de sovietici, restul au fost ucişi sau deportaţi.
În Mahala ajungem la tanti Aurora Bujeniţa. Aceasta a fost deportată în 1941 în Kazahstan. În vara tragicului an 1941 a ajuns în taiga, într-un lagăr de muncă. "Când am ajuns acolo, ne-o aşezat în genunchi pe fiecare să ne poată număra. S-o aşezat şi mama în genunchi, dar pentru că fratele tare plângea o vrut să se ridice să-l poată clătina pentru că până am ajuns în poiana aia mama mă ducea de mână şi bunica pe Petruta în braţe. Şi acolo mama s-o ridicat şi acolo un soldat o aţintit puşca spre dansa s-o împuşte. Dar altul, nu-i pădure fără uscături şi nu-I lume fără oameni buni. O fost unu mai milos sau mai priceput şi o arătat uite, îi plânge copilul."
Mama, bunica şi o mătuşă au fost trimise în pădure la tăiat de lemn.
Aurora: "Pentru că mama muncea primea 400 de grame de pâine. Dar ce fel de pâine era, vara, toamna, cum era, dacă o strângeai în mâna picura apă. Dar iarna o tăia cu toporul. Mama când venea de la lucru din pădure venea cu 400 de grame şi se aţinteau încă 4 ochişori, doi de aicea de un an ai fratelui şi ai mei de 4 ani. Să ne dea mama o fărmătură de pâine, cât putea mama să împărţească din acele 400 de g şi nouă să ne dea şi ea să mănânce că mâine ea din nou să poată lucra.
Dacă noi am ajuns în iulie să zic, acolo, bunica în septembrie o murit. Mătuşa o mai trăit până aproape primavera. Şi mama când o venit de la muncă o găsit-o pe bunica moartă. No, cum să vă spun, mama ei moartă, în străinătate, nu ştie limba, doi copii lângă, şi de aceea noaptea aceea am dormit cu bunica moartă pe pat. Şi mama o trebuit a doua zi să se ducă la muncă şi pe bunica or încărcat-o şi or dus-o la mormânt obştesc. N-o avut nici mormânt, nici preot…Şi îi arunca aşa că pe bolovani."
După doi ani au fost mutaţi într-o zonă mai bună. Aurora s-a dus la şcoală să înveţe să scrie ruseşte, mai ales că primea şi ea o bucată de pâine. Fratele de 3 ani era dus la creşă, dar a rămas cu probleme după frigul îndurat în prima iarnă din taiga.
Odată mama a lipsit trei zile de la muncă, a rămas în lagăr să-i facă micuţului Petru masaj şi băi cu apă fierbinte. Pedeapsa a fost cruntă.
Aurora: "Trebuie să te judece că ai lipsit trei zile de la lucru. Şi s-o dus mama, dimineaţa io m-am dus la şcoală, mama l-o dus pe fratele, mama m-o rugat să nu ne despărţim. Cum om putea, dar să am grijă de fratele. Nu şi-a dat seama că o să ne ia, ne-a şi luat la casa de copii (ghitop), ştie Dumnezeu ce-o fi fost cu noi. Şi s-a dus la judecată şi de acolo i-or dat 3 ani s-o ducă de acolo."
După 5 ani de gulag, au supravieţuit şi s-au întors acasă în Mahalaua Cernauţiului. N-a uitat prin ce-a trecut, aşa cum n-a uitat cântecele şi poeziile româneşti învăţate de la mama. Aşa sunt toţi acolo.
Zeci de mii de civili nevinovaţi au fost ucişi, schingiuiţi, deportaţi pentru unică vină de a fi fost români. Toate acestea se întâmplau în timp de pace, România nu era în stare de război. Fântâna Albă este o lecţie de istorie şi demnitate naţională ce nu trebuie să lipsească din manualele nici unei generaţii.

Localităţi martire în Bucovina de Nord:
-► Raionul Herţa: Culiceni, Godineşti, Horbova, Hreatca, Mihoreni, Molniţa, Ostriţa, Pilpauti, Proboteşti, Tărnăuca
-► Raionul Hliboca: Carapciu pe Siret, Ceahor, Cupca, Dimca, Molodia, Oprişeni, Puieni, Stăneşti, Tereblecea, Suceveni, Iordăneşti, Voloca pe Derelui, Bahrineşti
-► Raionul Noua Sulita: Boian, Buda Mare, Mahala, Stroieşti, Costiceni
-►Raionul Storojinet: Budinet, Crasna, Igesti, Patrautii de Jos, Patrautii de Sus, Storojinet Maidan, Ropcea Rosa-Cernauti, Horecea-Cernăuţi

Întregul reportaj poate fi vizualizat aici.

Sursă: Pro-TV - Emisiunea "România te iubesc"