Ierom. Rafail Noica - Conferința: "S-a dus să-L vadă precum este", Cluj-Napoca, 30.05.2013

sâmbătă, 1 iunie 2013

| | |


Fragmente:
Într-o zi, seara, destul de târziu, a venit din Franța o soră, care acum este soră la mănăstirea noastră. Călătorise toată ziua, atunci nu se călătorea încă cu avioane, nu știu dacă nu cumva a venit cu trenul și cu vaporul. În sfârșit, a venit seara, era zi de post, nu știu dacă era post sau era Miercuri sau Vineri și eram singur în bucătărie, iar Părintele Sofronie locuia într-o casă alături de mănăstire, de unde niște vecini plecaseră și Dumnezeu ne-a miluit să o putem cumpăra; a fost casa lui de retragere, lângă mănăstire la vreo 100 de metri.
O primesc pe sora asta, o cunoșteam de mai multă vreme, scot acolo ceva de mâncare, i-am făcut poate un ceai și, la un moment dat, sună telefonul. Mă duc să răspund.
Părintele Sofronie:
-          - A venit cutare?
-           Da, a venit!
-           Știi ce, zice, deschide-i o cutie de sardele!
-           Bine.
Mi-a dat câteva instrucțiuni, am făcut ce mi-a zis, i-am deschis o cutie de sardele, i-am oferit, ca după călătorie, să se odihnească și s-a retras.
Câțiva ani mai târziu, după ce devenise de acum soră de mănăstire, mi-a amintit de ziua aceea și spunea că era hămesită, obosită și tare ar fi vrut să mănânce ceva pește, dar era Vineri sau altceva. Părintele Sofronie ca și cum știa de departe îmi dă telefon și îmi spune: „Fă asta!”.
Acest „ca și cum” s-a întâmplat de atâtea ori încât am înțeles că știa. Nu-l puteai păcăli. Nu avea aerul, așa cum ni-l închipuim noi, a fi un străvăzător, dar nu-i scăpa nimic.

*

La început, mulți ani aveam o singură casă mai mare și acolo aveam chiliile noastre şi Paraclisul, care era singura noastră biserică. Dimineața și seara acolo ne adunam ca să ne facem rugăciunile și acolo slujeam liturghiile, până când bisericuța a devenit total neîncăpătoare și ne-a dat Dumnezeu putința să zidim una mai mare. Întotdeauna seara încuiam ușa, ne retrăgeam toți în biserică, eram vreo 5 sau 6, și ne făceam rugăciunea. În general ardeau doar două candele. Făceam Rugăciunile începătoare și după aceea cu „Doamne Iisuse” făceam rânduiala noastră. Era o rânduială pe care Părintele Sofronie a găsit-o mai demult, în mai multe limbi. Atunci aveam puține cărți, nici nu erau în limbile cunoscute, engleză sau franceză, ci în slavonă. Doi-trei erau convertiți prin Biserica Rusă din Franța sau de altundeva și ne descurcam greu cu slujbele zilnice, mai ales cu cele şapte Laude și atunci am recurs la asta: Rugăciunile începătoare, un psalm, Crezul, și restul de două ceasuri spuneam „Doamne Iisuse” după o anumită rânduială.
Deci încuiam ușa și ne rugam, dar câteodată Părintele Sofronie spunea: „Vedeți că vine cutare în seara asta. Lăsați ușa deshisă!”, dar noi, deștepții, mai uitam. De câte ori n-am văzut asta: Din întunericul Paraclisului ieșea Părintele Sofronie cu cineva. Uitasem să lăsăm ușa deschisă, dar Părintele Sofronie știa exact momentul când era cutare la ușă. Asta s-a întâmplat de multe ori și mă uimeam. Ce coincidență! Altă coincidență, încă o coincidență... Necredinciosul din mine – înțeleg repede, dar trebuie să-mi explici mult. Până și Dumnezeu ajunge greu la unul ca acesta.

*

Îmi amintesc că era o studentă grecoaică care venise de câteva duminici la noi. O vedeam pe acolo, parcă nu vorbea cu nimeni, se uita la toată lumea și într-o zi a vrut să vorbească cu mine. Ce-a vorbit a fost până la urmă o spovedanie. Eu eram preot și i-am zis:
-        Știi că ce ai spus până acum a fost o spovedanie, vrei să-ți citesc rugăciunea de dezlegare?
-       Da.
Și i-am citit-o. La ceva vreme după aceea într-o zi mi-a spus:
-       Aș vrea să-l văd pe Părintele Sofronie dar mi-e frică. Mi-e frică că o să vadă tot ce e în mine.
Era copilăroasă. Avea peste 20 de ani, dar așa era firea ei.
-        Nu-ți fie frică! Lasă că găsim noi o ocazie.
Nu s-a prea găsit, nici el nu prea ieșea că era multă lume și nu mai putea.
Era sfârșitul anilor ‘80, începutul anilor ‘90 și într-o zi îl însoțeam pe Părintele Sofronie de la casa lui, că trebuia să vadă pe cineva. Rareori ieșea să vorbească cu cineva, dar dacă era vorba de un teolog, de un episcop sau de cineva de care o Biserică întreagă se folosea, mai făcea un efort și ieșea. Am observat că din Grecia veneau din ce în ce mai mulți oameni cu cancer și ori treceau întâi pe la noi, ori după spital veneau la noi, dar am început să înțeleg că ceva se petrece acolo. Dacă era cineva cu cancer, mic sau mare, nu conta, întotdeauna părintele ieșea însoțit de unul dintre noi, dacă nu de doi, pentru că de acum mergea greu; dar dacă era vorba să se roage pentru un canceros, ieșea.
Cărarea de la casa lui și până la vechea casă unde era odaia, fostul lui birou unde primea oamenii și se ruga pentru ei și Paraclisul vechi trecea printre două clădiri: o casă care fusese a maicilor, acum ele s-au mutat alături, și un atelier de iconografie. Și când ajungem acolo apare de nicăieri studenta aceasta, care văzându-ne rămâne înghețată. Și îi fac semn spunându-i: „Vino, vino!”. 
Atunci spun ca să audă și Părintele Sofronie:
-      Știți, Părinte, cutare a vrut de mult să vă vadă, dar îi e frică.
Părintele se uită drept în ochii ei și zice:
-        Frică? Eu nu mai am nici un dinte!
Gata cu gheața! Și într-adevăr nu avea dinți de mulți ani, de când l-am cunoscut. Nu putea să-și pună nici proteză, pentru că pielea era prea sensibilă.