Fragmente:
Într-o
zi, seara, destul de târziu, a venit din Franța o soră, care acum este soră la
mănăstirea noastră. Călătorise toată ziua, atunci nu se călătorea încă cu
avioane, nu știu dacă nu cumva a venit cu trenul și cu vaporul. În sfârșit, a
venit seara, era zi de post, nu știu dacă era post sau era Miercuri sau Vineri
și eram singur în bucătărie, iar Părintele Sofronie locuia într-o casă alături
de mănăstire, de unde niște vecini plecaseră și Dumnezeu ne-a miluit să o putem
cumpăra; a fost casa lui de retragere, lângă mănăstire la vreo 100 de metri.
O
primesc pe sora asta, o cunoșteam de mai multă vreme, scot acolo ceva de
mâncare, i-am făcut poate un ceai și, la un moment dat, sună telefonul. Mă duc
să răspund.
Părintele
Sofronie:
- - A venit cutare?
- - Da,
a venit!
- - Știi
ce, zice, deschide-i o cutie de sardele!
- - Bine.
Mi-a
dat câteva instrucțiuni, am făcut ce mi-a zis, i-am deschis o cutie de sardele,
i-am oferit, ca după călătorie, să se odihnească și s-a retras.
Câțiva
ani mai târziu, după ce devenise de acum soră de mănăstire, mi-a amintit de
ziua aceea și spunea că era hămesită, obosită și tare ar fi vrut să mănânce
ceva pește, dar era Vineri sau altceva. Părintele Sofronie ca și cum știa de
departe îmi dă telefon și îmi spune: „Fă asta!”.
Acest
„ca și cum” s-a întâmplat de atâtea ori încât am înțeles că știa. Nu-l puteai
păcăli. Nu avea aerul, așa cum ni-l închipuim noi, a fi un străvăzător, dar
nu-i scăpa nimic.
*
La
început, mulți ani aveam o singură casă mai mare și acolo aveam chiliile
noastre şi Paraclisul, care era singura noastră biserică. Dimineața și seara
acolo ne adunam ca să ne facem rugăciunile și acolo slujeam liturghiile, până
când bisericuța a devenit total neîncăpătoare și ne-a dat Dumnezeu putința să
zidim una mai mare. Întotdeauna seara încuiam ușa, ne retrăgeam toți în
biserică, eram vreo 5 sau 6, și ne făceam rugăciunea. În general ardeau doar
două candele. Făceam Rugăciunile începătoare și după aceea cu „Doamne Iisuse”
făceam rânduiala noastră. Era o rânduială pe care Părintele Sofronie a găsit-o
mai demult, în mai multe limbi. Atunci aveam puține cărți, nici nu erau în
limbile cunoscute, engleză sau franceză, ci în slavonă. Doi-trei erau
convertiți prin Biserica Rusă din Franța sau de altundeva și ne descurcam greu
cu slujbele zilnice, mai ales cu cele şapte Laude și atunci am recurs la asta:
Rugăciunile începătoare, un psalm, Crezul, și restul de două ceasuri spuneam „Doamne
Iisuse” după o anumită rânduială.
Deci
încuiam ușa și ne rugam, dar câteodată Părintele Sofronie spunea: „Vedeți că
vine cutare în seara asta. Lăsați ușa deshisă!”, dar noi, deștepții, mai uitam.
De câte ori n-am văzut asta: Din întunericul Paraclisului ieșea Părintele
Sofronie cu cineva. Uitasem să lăsăm ușa deschisă, dar Părintele Sofronie știa
exact momentul când era cutare la ușă. Asta s-a întâmplat de multe ori și mă
uimeam. Ce coincidență! Altă coincidență, încă o coincidență... Necredinciosul
din mine – înțeleg repede, dar trebuie să-mi explici mult. Până și Dumnezeu
ajunge greu la unul ca acesta.
*
Îmi
amintesc că era o studentă grecoaică care venise de câteva duminici la noi. O
vedeam pe acolo, parcă nu vorbea cu nimeni, se uita la toată lumea și într-o zi
a vrut să vorbească cu mine. Ce-a vorbit a fost până la urmă o spovedanie. Eu
eram preot și i-am zis:
- - Știi
că ce ai spus până acum a fost o spovedanie, vrei să-ți citesc rugăciunea de
dezlegare?
- - Da.
Și
i-am citit-o. La ceva vreme după aceea într-o zi mi-a spus:
- - Aș
vrea să-l văd pe Părintele Sofronie dar mi-e frică. Mi-e frică că o să vadă tot
ce e în mine.
Era
copilăroasă. Avea peste 20 de ani, dar așa era firea ei.
- - Nu-ți
fie frică! Lasă că găsim noi o ocazie.
Nu
s-a prea găsit, nici el nu prea ieșea că era multă lume și nu mai putea.
Era
sfârșitul anilor ‘80, începutul anilor ‘90 și într-o zi îl însoțeam pe
Părintele Sofronie de la casa lui, că trebuia să vadă pe cineva. Rareori ieșea
să vorbească cu cineva, dar dacă era vorba de un teolog, de un episcop sau de cineva
de care o Biserică întreagă se folosea, mai făcea un efort și ieșea. Am
observat că din Grecia veneau din ce în ce mai mulți oameni cu cancer și ori
treceau întâi pe la noi, ori după spital veneau la noi, dar am început să înțeleg
că ceva se petrece acolo. Dacă era cineva cu cancer, mic sau mare, nu conta,
întotdeauna părintele ieșea însoțit de unul dintre noi, dacă nu de doi, pentru
că de acum mergea greu; dar dacă era vorba să se roage pentru un canceros,
ieșea.
Cărarea
de la casa lui și până la vechea casă unde era odaia, fostul lui birou unde
primea oamenii și se ruga pentru ei și Paraclisul vechi trecea printre două
clădiri: o casă care fusese a maicilor, acum ele s-au mutat alături, și un
atelier de iconografie. Și când ajungem acolo apare de nicăieri studenta
aceasta, care văzându-ne rămâne înghețată. Și îi fac semn spunându-i: „Vino,
vino!”.
Atunci spun ca să audă și Părintele Sofronie:
- Știți,
Părinte, cutare a vrut de mult să vă vadă, dar îi e frică.
Părintele
se uită drept în ochii ei și zice:
- - Frică?
Eu nu mai am nici un dinte!
Gata
cu gheața! Și într-adevăr nu avea dinți de mulți ani, de când l-am cunoscut. Nu
putea să-și pună nici proteză, pentru că pielea era prea sensibilă.
0 comments:
Trimiteți un comentariu