Pr. Dumitru Stăniloae
Se poate spune că aceste două aspecte (masculin şi
feminin) ale omului sunt în aşa măsură inseparabile în iubirea lui Dumnezeu, că
o fiinţă umană, luată izolat şi considerată în sine, nu e deplin om. Nu e, aşa
zicând, decât o jumătate de om, într-o existenţa izolată de complementarul
său”. Nu e decât o jumătate neuniformă cu cealaltă jumătate.
Deosebirea complementară trupească redă şi condiţionează
o diferenţă complementară sufletească. Aceasta nu face pe fiecare mai puţin om.
Dar umanitatea este trăită de fiecare în alt mod şi într-o completare
reciprocă. Fiecare e la fel de om, dar integritatea umană şi-o trăiesc numai
împreună, în completarea reciprocă. Cu alte cuvinte, această unitate umană
diferenţiată şi complementară este o unitate conjugală. “Fiinţă umană este o
fiinţă conjugală“. Perechea umană din rai era o pereche conjugală. “Aceasta era
căsătoria paradisiaca, avându-şi baza în natura umană duală”. Dar ea avea şi un
har.
Pentru a fi o unire desăvârşită, căsătoria comportă o
iubire desăvârşită. De aceea ea trebuie să fie indisolubilă. Astfel, căsătoria
avea de la început atributele unităţii şi indisolubilităţii. Bărbatul avea, în
mod deplin, în unirea desăvârşită cu o femeie, tot ce-l completă esenţial; şi
femeia la fel. Trecerea de la legătura cu o femeie la legătura cu alta, sau de
la un bărbat la altul, nu procură nici unuia completarea deplină printr-o unire
desăvârşită. Femeiescul e mereu căutat fără să fie găsit deplin, în acea
dăruire a lui deplină şi pentru toată viaţa; şi bărbătescul la fel. Fiecare
jumătate rămâne mai mult sau mai puţin un individ necomplet ca om, mai mult sau
mai puţin într-o singurătate.
Unirea deplină între un bărbat şi o femeie, corespunzând
unei iubiri desăvârşite, e netrecătoare. Căci fiecare a găsit în celălalt nu un
obiect, ale cărui posibilităţi de satisfacere sunt limitate şi care se ascunde
ca persoană atunci când e tratat ca obiect, ci o persoană inepuizabilă şi
veşnic nouă în capacitatea şi imaginaţia ei de autodăruire.
Cei doi se iubesc pentru că se completează, pentru că
nu-şi sunt uniformi. Iubirea nu se naşte între două suflete care sună la fel,
ci care sună “armonic”, spune Schiller. Iubirea este un schimb de fiinţă, o
întregire reciprocă. Iubirea îmbogăţeşte pe fiecare pentru că primeşte şi
dăruieşte la nesfârşit, pe când ura sărăceşte, pentru că nu dă şi nu primeşte
nimic.
Bărbatul găseşte în femeie o taină indefinită. Ea îşi
cunoaşte nişte insuficiențe care se cer după o întregire prin bărbat, de aceea
îl iubeşte pe bărbat; şi bărbatul, la fel. Căsătoria e în acelaşi timp dragoste
şi ajutor, bucurie de celălalt şi răbdare a lui. Pentru toate acestea se da
celor doi ce se căsătoresc harul dumnezeiesc. Iubirea uneşte uimirea în fata
tainei celuilalt şi răbdarea neputinţelor lui şi ajutorarea lui în ele. În
iubire, amândoi devin tari.
…
Bărbatul se întregeşte aşa de mult prin femeie, deoarece
ea este cealaltă jumătate a speciei şi numai împreună cu ea bărbatul formează
omul întreg şi numai în unire cu ea se realizează că bărbat. Şi femeia la fel.
Căci bărbatul e cel ce completează femeia, şi viceversa. Şi dacă bărbatul nu
completează de fapt femeia şi nu e completat de ea, nu se realizează că bărbat,
precum nici femeia, ca femeie. În felul acesta, în femeia lui, bărbatul are
toată cealaltă jumătate a speciei, şi viceversa, încât nici unul nu are nevoie
de alt bărbat sau de altă femeie.
Dar orice bărbat sau femeie e nu numai un exemplar
uniform al unei jumătăţi a speciei, ci poartă şi caracterele unice ale unei
persoane nerepetate. Vieţuind împreună, cele două persoane se configurează una
după cealaltă, încât bărbatul se completează şi că persoană prin femeie, şi
invers. Fiecare devine un fel de co-persoană şi amândoi o unitate co-personală.
De aceea, bărbatul care ar trece de la o femeie la alta
nu se mai realizează că persoană, definită prin convieţuirea cu o singură
persoană ca femeie. Trăsăturile lui personale vor deveni fluide, nedefinite.
Propriu-zis el va deveni mai mult un individ-specie, căci cel ce e lipsit de o
adevărată şi permanentă comuniune personală, e mai mult un individ uniform al
speciei decât o persoană. În el se dezvolta mai mult pasiunile speciei,
nearmonizate şi neînfrânate în trăsăturile unei persoane cu caractere
spirituale reliefate în mod propriu.
…
În acest răspuns, El afirmă unitatea celor căsătoriţi,
bazat pe faptul că Dumnezeu a făcut pe om ca bărbat şi ca femeie şi deci cel ce
se uneşte cu o femeie se completează în mod atât de total cu ea, încât
alcătuiesc o unitate. Bărbatul a devenit omul înteg prin această femeie sau
viceversa. Dumnezeu însuşi i-a împreunat prin faptul că a făcut pe om bărbat şi
femeie, deci prin faptul că fiecare devine omul întreg în unirea cu celălalt,
iar această unitate pe care şi-a găsit-o fiecare nu se poate dezintegra şi
reface cu alt partener.
Nerespectându-se unul pe altul ca persoană, ci
tratându-se că obiecte de plăcere care nu ţine mult, aceştia cad din demnitatea
de om, pe care au primit-o prin creaţie: “Răspunzând, El a zis: Oare n-aţi
citit că Cel ce i-a făcut de la început, bărbat şi femeie i-a făcut? Şi adăugă:
Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia să
şi vor fi amândoi un trup. Aşa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ce a
împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă” (Mt. 19, 1-6).
Dar unitatea aceasta indisolubilă, alcătuită între bărbat
şi femeie, fiind o unitate în planul uman, nu e atât o unitate organică,
fiziologică, ci o unitate prin iubire. Ea se bazează pe iubirea între două
existente umane ce se completează nu numai pe planul trupesc, ci şi pe cel
spiritual. Pentru aceasta ea primeşte în Biserică un har. Ca atare, el nu
trebuie primit pasiv, ci dezvoltat activ de cei doi. Astfel indisolubilitatea
implicată în fire şi refăcută prin har e şi o operă a voinţei celor doi.
Dacă o concep numai ca mijloc de satisfacere a poftei
trupeşti, cei doi se plictisesc repede unul de altul. Căsătoria începe cu o
iubire în care se sintetizează atracţia trupească şi cea spirituală, cu o
iubire în care fiecare preţuieşte taina celuilalt şi afirma în iubirea să
disponibilităţi nelimitate de a-l respecta ca persoană, de a accepta toate
jertfele şi oboselile pentru el.
…
Bărbatul găseşte în femeie o taină indefinită. Căsătoria
e în acelaşi timp dragoste şi ajutor, bucurie de celălalt şi răbdare a lui.
Pentru toate acestea se da celor doi ce se căsătoresc harul dumnezeiesc.
Iubirea uneşte uimirea în fata tainei celuilalt şi răbdarea neputinţelor lui şi
ajutorarea lui în ele. În iubire, amândoi devin tari. …Un rol important în
această spiritualizare treptată a legăturii dintre ei îl are exerciţiul şi
creşterea responsabilităţii unuia pentru altul. Iubirea creşte din exerciţiul
responsabilităţii reciproce, şi responsabilitatea creşte din iubire. Iubirea
între fiinţele condiţionate de atâtea nevoi ale vieţii în trup nu e numai o
fericită contemplare a frumuseţii trupeşti şi apoi o tot mai trăită contemplare
şi a celei sufleteşti a celuilalt, deşi este şi aceasta; ci ea e motorul unor
nesfârşite acte de responsabilitate pentru acela. …
Responsabilitatea aceasta îl face cu adevărat persoană,
factor de mare eficienţă conştientă în viaţa celuilalt şi a societăţii, dar ea
se susţine şi din respectul celuilalt că persoană. Prin reciprocă jertfelnicie,
fiecare din cei doi îşi accentuează caracterul şi îl accentuează şi pe al
celuilalt; unirea lor se accentuează tot mai mult ca o comuniune personală, în
care fiecare persoană creşte spiritual pe măsură unirii între ele. Fără trăirea
şi exercitarea acestei responsabilităţi, omul rămâne într-o stare vecină cu
inconsistența, deosebindu-se de copil doar prin lipsa de inocență a acestuia.
În responsabilitatea aceasta se face tot mai străvezie,
pentru fiecare prin celălalt, prezenţa lui Dumnezeu cel personal că factor care
dă valoare nemăsurată partenerului de căsătorie. Pe măsură ce celălalt îşi
descoperă adâncimea, devine mai transparent pentru Hristos care-i garantează
valoarea lui eternă de om, prin faptul că El însuşi S-a făcut om. Iar aceasta
sporeşte responsabilitatea fiecăruia pentru celălalt.
…
Femeia este omul cel mai apropiat de bărbatul ei, şi,
viceversa. Şi este aceasta, pentru că îl completează. Bărbatul are în femeie
umanitatea ajunsă la intimitatea supremă cu el. Şi viceversa. Ei îşi sunt unul
altuia deplin descoperiţi, într-o totală sinceritate; fiecare îi este celuilalt
ca un alt “eu”, rămânând totuşi un “tu” care îi este necesar pentru a se
descoperi.
Fiecare se uită pe sine, făcându-se eu-ul celuilalt.
Sfântul Ioan Gură de Aur zice: “Cel iubit este pentru cel ce iubeşte identic cu
sine. Însuşirea iubirii este de aşa fel, că cel ce iubeşte şi cel iubit nu mai
par să formeze două persoane deosebite, ci un singur om”. Iar altădată spune:
“Cine are un prieten are o altă sine”.
Prin aceasta fiecare din cei doi soţi realizează starea
după care năzuieşte şi se realizează că persoană în reciprocă comuniune. Dar se
realizează numai când dragostea trupească e penetrată de cea spirituală şi
copleşită de ea.
…
Biserica atribuie şi căsătoriei o castitate şi o
consideră că un drum spre o tot mai mare castitate. Ca şi castitatea monahală,
şi ea este o libertate a spiritului. Şi pentru amândouă se cere o luptă
spirituală. Satisfăcută în afara căsătoriei, pofta trupească îl robeşte pe
bărbat în aşa măsură, că nu mai vede în femeie decât un instrument al
satisfacerii ei, şi viceversa. Aceasta se poate întâmpla însă şi în căsătorie,
dar numai unde cei doi nu fac efortul de a transfigura şi spiritualiza prin
unirea sufletească unirea lor trupească. Şi aceasta se întâmplă aproape
totdeauna acolo unde lipseşte harul credinţei. În acest caz, pofta trupească
plictisită repede de o femeie sau de un bărbat, îşi cauta satisfacţia în altă
parte.
De fapt, cine nu ştie că cel ce priveşte femeia din afara
căsătoriei o vede îngustată la calitatea unui obiect carnal de plăcere
epidermică? Numai în căsătorie ea se descoperă că persoană cu toată
complexitatea de probleme, în care are nevoie să fie ajutată, să nu fie
singură, cum are nevoie şi bărbatul; numai căsătoria ridică legătură între
bărbat şi femeie la prietenie şi adâncă responsabilitate practică reciprocă, în
care fiecare trebuie să se angajeze total.
… P. Florensky spune că societatea – deci şi Biserica –
este formată din unităţi duale, nu din indivizi; am zice din molecule, nu din
atomi. Dar o familie care nu are copii nu e necesară în sens deplin societăţii.
Familia promovează coeziunea socială, bisericească, nu indivizii. Celula
familiei, deşi nu se dizolvă în organismul bisericesc sau social, trebuie să
fie într-o comunicare cu celelalte celule prin “sângele” comun al lor, prin copii.
Desigur naşterea şi creşterea de prunci, slujirea
Bisericii şi a societăţii, că înfrânare a egoismului în doi (sau în mai mulţi;
cu copii cu tot), înseamnă o cruce. De aceea se cântă la slujba cununiei un imn
închinat mucenicilor. Soţii care nu-şi înfrânează egoismul în doi vor deveni
până la urma netransparenţi chiar şi lor înşişi. Vor constitui un egoism de
instincte, de mic grup animalic, grupul insensibil la alţii al familiei de tip
biologic, un grup închis ca o cetate în zidurile proprii şi capabil numai de
ieşiri acaparatoare, nu şi de ieşiri dăruitoare.
“O căsătorie care nu-şi răstigneşte statornic lăcomia şi
autosuficienţa proprie şi nu se depăşeşte pe sine prin aceasta năzuinţă”, nu e
familie creştină.
Pr. Dumitru Stăniloae, Căsătoria că legătura naturală pe
viaţă între un bărbat şi o femeie
Sursă: Blog - Irina Monica
0 comments:
Trimiteți un comentariu