Părintele Dosoftei Dijmărescu: Avortul înseamnă dizarmonie şi ură pentru viaţă

Biserica a învăţat totdeauna că viaţa umană începe de la concepţia copilului în pântecele mamei şi consideră avortul, în orice moment al sarcinii, ca o formă de omucidere. În România, întreruperea sarcinii este un fapt a cărui conştientizare e lăsată în seama nimănui. Din 1958, de când sunt contabilizate avorturile, şi până în prezent, populaţia României ar fi trebuit să fie mai numeroasă cu aproximativ 23 de milioane de români. Citiţi în cele ce urmează un interviu cu părintele Dosoftei Dijmărescu de la Mănăstirea Putna despre avort şi modul în care putem să luăm parte la salvarea de vieţi omeneşti.

-Părinte Dosoftei, societatea noastră pare a nu mai fi deloc interesată de problema avorturilor. Vi se pare o atitudine corectă?

-Nu e firesc să se vorbească atât de puţin în spaţiul public despre acest subiect. Jumătate din populaţia României este omorâtă încă din pântecele mamei şi aproape nimeni nu vorbeşte despre asta.

Acest lucru ar trebui pus pe tapet în fiecare zi, aşa cum spunem Crezul la fiecare Liturghie. Pentru că este esenţială apărarea vieţii. Viaţa pe care ne-a dat-o Dumnezeu este ceva fundamental. Asta nu înseamnă că trebuie să spui în fiecare predică, însă apărarea vieţii trebuie afirmată în orice cuvânt al nostru, în orice discuţie, în orice relaţie, în mod firesc, aşa cum vorbim limba română fără să ne propunem, tot aşa trebuie să promovăm viaţa. Cred că preocuparea faţă de omorârea copiilor nenăscuţi în pântece ar trebui să fie firească pentru orice om care consideră că are ori vrea să aibă o minimă dragoste faţă de aproapele, un minim interes faţă de viaţa socială sau faţă de România.

Mi se pare o componentă primară. Nu văd în momentul de faţă un subiect social mai important. Discutăm despre ce se întâmplă în Siria, de exemplu (n.n.: interviul a fost luat în ianuarie 2013). Bun, dar acolo se instaurează un regim nou. Au murit 70.000 de oameni până acum. În România, numai anul trecut au fost luate mai multe vieţi nevinovate decât au murit în Siria. Şi au fost luate prin contribuţia celor care ar fi trebuit să le protejeze viaţa, părinţii lor. Mi se pare o orbire sufletească lipsa de implicare, dar ea arată măsura vieţii noastre duhovniceşti.

-Credeţi că problema s-ar rezolva prin schimbarea legislaţiei?

-Rezolvarea nu vine de la nivel legislativ. Este profund falsă această gândire. Ea porneşte de la schizofrenia în care omul se vede despărţit de societate: viaţa privată este viaţă privată, iar de viaţa socială se ocupă politicienii.

Putem spune că se fac atâtea avorturi în România câte iau eu parte la ele. Exact atâtea. Pentru că eu sunt în legătură sufletească cu toţi oamenii din România. Cât mă implic eu în binele organismului care este comunitatea, ori Biserica Ortodoxă Română, ori Statul român? Noi suntem legaţi sufleteşte de toţi cei care vieţuiesc în ţara asta, pentru că împărţim cu ei toată viaţa.

În 1871, la prima serbare a Românilor de Pretutindeni de la Putna, a avut loc şi primul congres al Studenţilor Români din mai multe centre universitare, inclusiv de peste hotare. Şi s-au pus două probleme. Una dintre ele: ce se face mai întâi, unirea politică sau unirea culturală? Atunci, Transilvania aparţinea Ungariei, Bucovina, inclusiv Mănăstirea Putna, aparţinea Austriei, în Imperiul Austro-Ungar, Dobrogea era la turci, iar Basarabia era la ruşi. Aparent, soluţia era unirea politică. Dar este fals, pentru că însemna să cauţi soluţia în afara ta, să vină politicienii să unească ţara.

Eminescu a spus foarte clar: unirea culturală trebuie făcută mai întâi. Să ne unim noi sufleteşte şi, când plăcile tectonice ale imperiilor se vor clătina, atunci se va face unirea politică, pentru că te vei recunoaşte în ceilalţi. Şi în chip firesc vei spune „suntem una“.

Deci, nu trebuie să aşteptăm niciodată legislaţia. Ea nu face decât să urmeze starea poporului. Chiar şi când se instaurează o dictatură, este tot o urmare a stării poporului.

Avorturile apar din cauza lipsei de dragoste şi de responsabilitate.

-Cum ar putea fi evitat avortul?

-Să încetăm să mai minţim. Minciuni de genul termenului de „întrerupere de sarcină“ - de parcă după întrerupere cândva o să o reiei; nu o să mai reiei. Apoi, faptul că avortul te scapă de copil; nu, copilul nu dispare, ci femeia devine mama unui copil mort, iar tatăl, tatăl unui copil mort. Se spune că avortul a fost interzis de comunişti; fals, regimul comunist l-a legalizat în 1957, şi, la un moment dat, a introdus restricţii, dar în perioada restricţiilor, 1967-1989, s-au făcut mai mult de 6.000.000 de avorturi - „curată“ interzicere.

Să privim adevărul în faţă. Peste 80% dintre avorturi nu ar avea loc dacă mama ar avea pe cineva în preajmă, un singur om care să o sprijine necondiţionat pentru păstrarea copilului. În toate aceste cazuri nu există o persoană care să sprijine acea femeie. Să îi spună că o ajută să îl crească.

În general, să ne pese de viaţa copiilor. Uitaţi-vă la mişcarea pro-viaţă din SUA. Ei nu sunt ortodocşi şi unii nici măcar nu sunt religioşi. Dintre ţările occidentale, în SUA este cel mai mare procent de oameni fermi pro-viaţă şi împotriva avortului.

S-au implicat foarte mult. O tânără din Canada are o formă extremă. Se duce în clinici şi vorbeşte cu femeile care doresc să facă avort. Personalul de la clinică cheamă poliţia şi e  arestată. A fost de zeci de ori arestată până acum. Stă o lună, două în închisoare, iese şi iarăşi face acelaşi lucru.

De curând, a avut colegă de celulă o femeie care i-a spus că o cunoaşte. Pentru că era într-o clinică de avorturi şi, după ce a vorbit cu ea, femeia s-a răzgândit şi nu a mai avortat.

Până şi această formă extremă este de folos.

La noi nu există o cultură a adopţiilor. Se fac fertilizări in vitro şi oamenii şi statul plătesc sume foarte mari pentru aceste tratamente prin care se distrug embrioni. Pentru că din 100 de copii concepuţi, în medie doar unul - doi ajung să trăiască, restul mor în diferite etape. Să nu ne amăgim că aceasta aduce fericire, ci un noian de morţi.

Dacă s-ar investi într-o cultură a adopţiilor, o femeie care este convinsă că nu poate să crească copilul pe care îl are în pântece ar şti foarte clar că îl va da spre adopţie. Ar ajuta familiile care nu au copii şi care recurg disperate la FIV, unde, pe lângă atâţia copii pierduţi, cei care se nasc au şanse mai mari să aibă diferite afecţiuni.

Dar, în primul rând, păstrarea fecioriei până la căsătorie şi o viaţă de familie plăcută lui Dumnezeu sunt împlinitoare, aducătoare de har şi bucurie şi izbăvesc de astfel de păcate grele.

Iar, în situaţii de criză, lăsarea în mâna lui Dumnezeu: spovedanie şi purtarea crucii. Bucuria şi izbăvirea vor veni. Câte minuni a făcut Maica Domnului: copii despre care se spunea că vor fi bolnavi, mame ameninţate… Puţină credinţă şi hotărâre şi să-L lăsăm pe Hristos să lucreze. El spune „Lăsaţi copiii să vină la Mine“. Lăsaţi-i să se nască şi va purta El la toţi de grijă, şi copii, şi părinţi.

-Care consideraţi că este motivul recurent pentru care se întâmplă avorturile?

O mulţime de tinere fac avort pentru că sunt necăsătorite şi se tem că nu se vor mai căsători dacă nasc. Mai ales la ţară. Nu pentru că nu au cu ce să îl crească, ci de „gura lumii“, care spune că dacă a făcut un avort nu e nici o problemă, dar că are un copil e o problemă. O mentalitate pe care nici o lege nu poate să o schimbe, decât dragostea şi bunul-simţ: cum gândeşte Dumnezeu? Spre cine caută Dumnezeu cu bucurie? Spre aceea care a greşit şi a făcut o greşeală şi mai mare făcând avort sau spre cea care a greşit, dar care apoi şi-a asumat consecinţele şi îşi creşte copilul aşa cum trebuie? Dar noi, societatea, o învinuim pe cea cu copil.

Nu trebuie aşteptat de la lege, ci trebuie lucrat. În susţinerea vieţii nu trebuie doar să spunem „nu faceţi avort“, pentru că o femeie ajunge la această decizie pentru că i se pare că nu are altă soluţie. Dar cei din jur sunt responsabili că ea nu vede soluţiile, ei trebuie să i le ofere.

Sunt tinere care rămân însărcinate şi le dau părinţii afară din casă pentru că nu vor să facă avort. Au acea curăţie a minţii care le spune că, oricât de greu ar fi, nu e bine să ia viaţa copilului lor. Preferă să fie date afară din casă. Cine le încurajează după aceea? Rămân şi se roagă singure pentru că sunt prea puţine mâini care să ajute.

Nu există o cultură a adopţiilor şi aceasta nu o poate face legea. Şi familiile cu copii pot adopta copii!

În SUA există familii care au un copil cu handicap. Şi, pentru că au văzut câtă dragoste poate oferi un copil cu dizabilitate severă (autism, Sindrom Down etc.), adoptă special al doilea copil cu acelaşi tip de problemă, pentru că ei ştiu câtă bucurie poate aduce un asemenea copil şi, pe de altă parte, ştiu cât de greu e să îngrijeşti un asemenea copil, dar ei se pricep deja.

La noi, când e vorba de un astfel de copil, adesea îl ţin în ultima cameră a casei, ca să nu îl arate. Acela nu e un suflet dat de Dumnezeu? Am observat de multe ori cum copiii cu probleme mentale severe sărută icoanele cu atâta bucurie şi sunt atât de bucuroşi când sunt stropiţi cu agheasmă! Pentru că şi sufletul lor intră în legătură cu Hristos. Şi duhul simte sfinţenia. Raţiunea nu este organul de simţire a sfinţeniei. Simţirea sfinţeniei o au şi persoanele cu handicap.

-Care sunt traumele femeilor în urma avortului?

Nu doar mamele, ci şi taţii pot trăi drame uriaşe. Este o persoană publică care spune că nu s-a căsătorit pentru că, în tinereţe, o femeie cu care a avut un copil a făcut un avort fără să îi spună. El şi-ar fi dorit foarte mult copilul. Atât de mult s-a îndurerat, încât nu s-a mai căsătorit toată viaţa. Nu spun că este o atitudine bună, dar iată ce traumă a putut trăi. Aceste lucruri se întâmplă de obicei la tinereţe, dar, după mai mulţi ani, oamenii îşi dau seama că ar fi fost bine să mai fi avut câţiva copii. Şi nu se mai poate.

Avortul este prezentat ca un fel de panaceu pentru orice problemă o are o femeie în criză de sarcină. Este profund fals. Avortul va agrava toate problemele. Şi nu doar pe moment, ci şi peste decenii. Sunt femei care au 80 de ani şi care se apropie de moarte. Vor să se mai spovedească încă o dată. Spun că în ziua cutare asta am făcut. A trecut jumătate de secol şi nu s-a şters deloc din conştiinţa lor. Pentru că este teribil să iei o viaţă care nu a apucat să îşi dea mărturia ei, să conlucreze sau să respingă pe Dumnezeu. Iei libertatea copilului, care nu a apucat, în primul rând, să fie botezat. Şi conştiinţa spune acestea.

Dacă oamenii ar da mărturie că au trecut prin aşa ceva, ar fi avertizaţi ceilalţi să nu facă la fel. Sunt persoane care dau mărturii, şi astfel sunt salvaţi mulţi prunci. Tinerele discută între ele. Şi dacă una spune că avortul este cumplit şi îndeamnă să nu facă, celelalte abia aşteaptă un sprijin şi o încurajare pentru a rezista presiunii. De fapt, de foarte multe ori femeile sunt presate cu putere de alţii să facă avort. Sunt ameninţate fie că vor fi părăsite, că vor fi date afară din casă, de la serviciu. Sunt locuri de muncă unde sarcina este privită rău, pentru că implică lipsa de la serviciu.

O altă soluţie sunt mărturiile pozitive. Mamele care au avut această problemă, le-a fost foarte greu, au născut copilul şi apoi şi-au dat seama că au făcut ceea ce trebuie, şi-au dat seama că acel copil nu a fost doar un boţ de celule, ci Ion, Maria, Roxana sau cum i-au pus numele. Copilul acela cu ochi frumoşi care te ia în braţe şi care îţi spune mama şi tata, acela e copilul micuţ, pe care îl pândeau gândurile tale rele.

Prea puţini au curajul să vorbească despre lucrurile acestea. Dar lipsa de curaj şi de  mărturisire face ca ele să se întâmple mai departe. Despre comunism, occidentalii nu ştiau mai nimic până ce Soljeniţîn, în Arhipelagul Gulag, nu a vorbit despre el. De astfel de lucruri este nevoie, şi continuu, nu o singură dată, ori într-o singură predică.

Bărbaţii trebuie să îşi asume responsabilităţile. Când rămâne soţia sau prietena însărcinată, spun că nu vor să aibă copii. Dar el deja are, copilul există! Şi o ameninţă că o va părăsi - dar, dacă recurge la şantaj, dacă are inima asta, el oricum o va părăsi. Laşitatea bărbaţilor este una din cauzele clare ale avortului. Trebuie încurajaţi bărbaţii să îşi asume responsabilitatea.

-Cum ar putea fi conştientizaţi oamenii implicaţi în săvârşirea acestui păcat de crima pe care o comit?

Vorbeam cu un bărbat român din Crasna, un sat din nordul Bucovinei, dincolo de graniţă, în Ucraina, cu populaţie românească. Şi mi-a spus că este imposibil ca o femeie căsătorită să facă avort, pentru că ea are bărbat. Nu putea concepe altceva decât că bărbatul o ocroteşte şi are grijă de tot ceea ce este rod al căsătoriei lor. Dar, de fapt, câţi bărbaţi nu spun, după unul sau doi copii, „ia bani, du-te şi rezolvă“? Lipsă de responsabilitate. Nu vor să îşi asume responsabilitatea creşterii unui copil. Şi femeile, ce tărie trebuie să aibă ca să reziste singure? Nu trebuie judecate şi condamnate, căci faptul că nu le sprijinim este vina noastră.

Câţi oameni respectabili sunt prieteni cu doctori ginecologi? Dar în discuţia cu un doctor ginecolog, subiectul acesta este tabu. Când doresc un avort, apelează la ei, dar să nu afle nimeni. În schimb, când sunt la o masă, discută numai despre naşteri, de parcă doctorul acela se ocupă numai de naşteri. Fals, pentru că majoritatea ginecologilor se ocupă majoritatea timpului de avorturi, nu de naşteri.

Or, de ce nu le spun prietenii că îl stimează, dar ar dori să discute despre conştiinţa lui?! Spune: sunt plătit şi fac ceea ce cere femeia care vine, naştere sau avort. Dar tu, ca medic, scoţi de acolo copilul bucăţică cu bucăţică. Îi vezi inima cum bate şi vezi fiecare parte din acel copil, pentru că îl pui pe măsuţă şi îl asamblezi ca să te asiguri că l-ai scos pe tot când faci avort. Tu ştii foarte bine că scoţi acel ceva despre care unei paciente îi spui „ce copil frumos aveţi!“, iar alteia îi spui: „Vom rezolva această sarcină!“ Unde e conştiinţa ta? Bine ar fi dacă oamenii din jurul lui ar discuta cu prietenul lor medic ginecolog, chiar dacă alţii fac, măcar el să nu facă! Dacă ar fi mai mulţi astfel de oameni, tot s-ar schimba ceva! Dar este o tăcere vinovată, în masă.

Aceste păcate nu apasă numai pe conştiinţa celor care le fac în mod direct, ci pe conştiinţele noastre, ale tuturor. Pentru că nu s-au întâmplat în altă parte, ci lângă noi şi în lipsa unor cuvinte şi atitudini ale noastre. În lipsa unor încurajări ale noastre. Tăcerea, ruşinea mărturisirii adevărului, este o vină. Şi nu poate nimic să meargă bine. Este imposibil să clădeşti ceva fără temelia adevărului. Viaţa duhovnicească, dragostea de aproapele, coeziunea socială nu există atunci când îl omori pe cel mai vulnerabil. Solidaritatea este atunci când cei puternici îi apără pe cei mai slabi. Dacă nu avem grijă de cei mai slabi, nu vom putea avea niciodată solidaritate.

Dacă inima s-a împietrit în aşa fel şi alungi harul din tine încât să ridici mâna asupra unui prunc care nu ţi-a greşit cu nimic, ce relaţie vei avea cu vecinul sau cu cei care ţi-au făcut un rău, sau nu te-au ajutat? Ce inimă poţi avea dacă tu l-ai omorât pe cel care este rodul dragostei şi al trupului tău?

Este o iluzie să credem că va exista pace şi coeziune socială în aceste condiţii. Cât timp va exista această fărădelege, trăim în dizarmonie şi ură pentru viaţă, respingem darurile lui Dumnezeu care sunt copiii şi bine nu va fi. Să ne îndreptăm, Hristos de aceea a venit în lume şi este cu noi până la sfârşitul veacurilor!

Sursă: Ziarul Lumina