„Memorialul Durerii” de la Ciuciuleni

Situat în Republica Moldova, satul Ciuculeni este una dintre cele mai vechi aşezări din centrul ţării. În luna iulie a avut loc dezvelirea şi sfinţirea monumentului „Memorialului Durerii”. Acesta le va aduce aminte sătenilor, şi nu numai lor, de crimele săvârşite în perioada regimului sovietic. Pe placa comemorativă au fost încrustate numele sutelor de persoane ce au fost deportate în zilele de 5-6 iulie 1949.

Tot in aceeaşi zi a fost lansat şi impunătorul volum despre istoria satului Ciuciuleni. Profesoara de limba română, Mariana Pagu, a adunat mai multe mărturii despre destinele deportaţilor. "Spre deosebire de alte sate mari, la Ciuciuleni au fost deportaţi peste 400 de persoane dintre care jumătate erau copii. Această dramă a fost trecută sub tăcere de cei care au suferit."

fragmente din articolul semnat de Octavian Ţâcu

Între reflecţiile academice privind politici imperiale şi construcţii identitare am avut o descindere într-un sat moldovenesc, care m-a făcut să înţeleg odată în plus de ce dispar imperiile, iar politicile acestora de modelare a unor identităţi distincte se alterează şi devin în timp inconsistente. La o primă impresie Ciuciulenii de prin părţile Hânceştilor nu are nimic deosebit în el, dar despre acesta, la fel ca şi despre multe alte sate basarabene, nu trebuie să judeci după aparenţe.

Dar, dincolo de aceste aparenţe, satul Ciuciuleni este unic în peisajul nostru mioritic, iar această unicitate din forţa sa interioară, determinată de oamenii care trăiesc aici şi tradiţiile seculare pe care acest sat le-a purtat în timp. În esenţa lor, satele basarabene au rămas nealterate de trecerea timpului şi de imperiile care s-au aşezat peste ele, au continuat să rămână un cosmos în sine, o ţară.

Satul Ciuciuleni este o astfel de ţară, care-şi are propriile legi, iar memoria sa nu a putut fi cumpărată sau vândută, aşa cum poate şi-ar fi dorit cei care au trecut prin părţile locului, poftiţi sau nepoftiţi. Sat de răzeşi care îşi trage originile încă din timpul lui Alexandru cel Bun, adică de la începuturile Ţării Moldovei, Ciuciulenii rămâne însă încăpăţânat în a crede că de fapt porneşte din timpul lui Ştefan cel Mare, care a trecut prin aceste locuri bătându-i pe turci la Lipnic, şi a lăsat aceste pământuri din Valea Cogâlnicului bravului său comandant Ciuciulea. Primul document în care este atestat satul a fost găsit în colecţia Mănăstirii Frumoasa şi este datat din 28 iunie 1596, adică din timpul lui Eremia Movilă, iar de atunci se regăseşte constant în documentele timpului, fiind pomenit în domniile lui Gaşpar Voievod, Vasile Lupu, Gheorghe Ştefan, Grigore Ghica etc. Tradiţia medievală se reflectă şi în felul cum este actualmente împărţit satul, acesta fiind unicul caz în R. Moldova, în care s-a păstrat structura de sute, Ciuciulenii fiind împărţiţi în „Suta 1”, „Suta 2”, „Suta 3” şi „Suta 4”, acest fapt reprezentând şi o structurare militară, în corespundere cu circumstanţele timpului.

În anul 1817, când Basarabia abia intrase în componenţa Imperiului Rus, Ciuciuleni era parte a ţinutului Orhei, fiind catalogat de autorităţile ţariste drept un sat înstărit de răzeşi, alcătuit din peste 150 de gospodării. Peste un secol de dominaţie ţaristă, la începutul secolului 20, localitatea a devenit centru de voloste, situându-se printre cele mai mari centre de vinificaţie din Basarabia, unde avea în proprietate o livadă şi marele magnat latifundiar Krupenski.

Perioada interbelică este considerată „epoca de aur” de ciuciuleneni şi punctul de referinţă în căutarea timpului pierdut, ceea ce-i face să fie deopotrivă nostalgici şi romantici, dar, în acelaşi timp, suferinzi în regrete pentru nişte timpuri demult apuse.

Ocupaţia sovietică din 1940, iar apoi din 1944, a fost resimţită la Ciuciuleni la fel ca în restul Basarabiei, dar parcă atunci când vorbesc de acele timpuri, ciuciulenenii o consideră de un dramatism particularizat faţă de soarta satului lor. Poate din acest considerent, apariţia unui Memorial al victimelor represiunilor regimului comunist sovietic, motiv pentru care am venit în acest sat, s-a produs în premieră pentru R. Moldova anume la Ciuciuleni, şi nu la Chişinău sau alte locaţii centrale unde astfel de monumente ar fi trebuit demult să fie instalate. Zeci de oameni s-au refugiat prin România, alţii au dispărut fără urmă sau executaţi, sute au fost deportaţi în regiunile îndepărtate ale URSS sau la munci silnice, alţii au fost înrolaţi în Armata Roşie, mulţi au murit seceraţi de foamete, iar trăirile acelor timpuri mai răscolesc şi acum amintirile oamenilor din sat.

De un tragism deosebit pentru ciuciuleneni au fost deportările din 5-6 iulie 1949, care au avut şi o componentă de colectivizare accentuată. Formarea colhozurilor în satele mai mici, unde pământurile au aparţinut proprietarilor-latifundiari, a fost mai uşor de realizat, prin exproprierea lor, decât în satele răzăşeşti, cum era Ciuciuleni. Prin urmare, din cele aproximativ 35.786 de persoane care urmau a fi strămutate forţat de pe teritoriul RSSM, circa 90 de familii sau peste 300 de persoane au fost din Ciuciuleni, un număr neobişnuit de mare pentru o localitate rurală. Există zeci de mărturii înregistrate după independenţa R. Moldova, de diferiţi istorici ai satului sau oameni interesaţi în recuperarea acestei amintiri, care au făcut ca atrocităţile acelor timpuri să nu dispară în neant.

La Ciuciuleni am înţeles că nu numai un sat poate fi o ţară. O ţară poate fi şi o familie, iar această familie este neamul lui Nicolae Gh. Pagu. Când mi-a strâns mâna cu tărie, m-am uitat în ochii unui bărbat scund, care emanau siguranţă şi bunăvoinţă şi am simţit, cum mi se întâmplă de multe ori în asemenea situaţii, că acest om este stăpân pe destinul său. Şi tocmai lui, fost primar şi descendent din deportaţi, destinul i-a încredinţat misiunea de a ridica acest „Memorial al Durerii” în mijlocul satului, împreună cu alte peste 40 de persoane, dintre care foşti deportaţi sau fii, nepoţi şi strănepoţi ai celor deportaţi, pentru a înveşnici memoria unor timpuri crude şi nedrepte, neuitate de oamenii satului.

După o zi la Ciuciuleni am înţeles de ce dispar imperiile, iar moştenirile lor tragice sunt condamnate. Pentru că în satele basarabene se ridică memoriale ale durerii, se scriu cărţi ale memoriei şi se nasc oameni ca Nicolae Pagu.

Sursă: Timpul.md