Acum, vreau să vă
spun despre credinţa, despre puterea pe care o are credinţă când suntem cu
adevărat sinceri. M-am convins până la ultima mea celulă, până la ultima mea
fibră, că fără credinţă în Dumnezeu nu aş fi rezistat. La prima arestare, când am lucrat la şanţurile acelea şi eram distrofic,
trebuia să mergem de la lagăr până la zona unde trebuia să lucrăm. Erau vreo
2-3 km. Iarna, vara, noi trebuia să mergem în formaţie, câte cinci pe rând. Un
pas în dreapta sau în stânga de convoi se socoteşte tendinţa de evadare;
paznicii te împuşca fără somaţie.
În urma noastră, iarna, venea o sanie în care erau duşi cei bolnavi, dar,
dacă cineva cădea, prima dată veneau câinii peste el şi pe urmă îl puneau în
sanie şi-l aduceau. Până să vină sania, ori te împuşcau santinelele, ori te
omorau câinii. Iar eu eram distrofic, nu puteam să merg. Şi mă rugam lui
Dumnezeu să ajung până acolo. Dacă cel de lângă mine
nu m-ar fi sprijinit, aş fi căzut. Şi tot timpul, dimineaţa când ieşeam din
lagăr şi până ajungeam la zona aceea unde trebuia să muncim, eu închideam ochii
şi începeam rugăciunile pe care le ştiam. Şi le spuneam pe toate: „Crezul“,
„Născătoare de Dumnezeu“, „Tatăl nostru“, tot ce ştiam.
După ce le terminăm, le spuneam din nou şi aşa, spunând rugăciuni, făceam
tot drumul ăsta. Le repetăm, iar când ajungeam acolo, respirăm uşurat: „Gata,
am ajuns în zona de lucru, aicea sunt salvat!”. Seara, când mă întorceam,
aceleaşi rugăciuni. Şi ziceam: „Iată, am scăpat, a mai trecut o zi!“. S-a repetat lucrul ăsta, nu o zi, nu două, ci multe zile. Şi m-am deprins
aşa. Şi de fiecare dată când mă duceam şi mă întorceam, asta era preocuparea
mea, de a mă ruga: dar cu o sinceritate extraordinară! Şi mi-am dat seama că,
într-adevăr, dacă omul înţelege credinţa şi se adresează lui Dumnezeu, Dumnezeu
numaidecât îl ajută, îi dă puterea de-a lupta, de a merge înainte, indiferent
de greutăţi. Asta mi-a rămas pentru toată viaţa. Sunt convins că numai
rugăciunea m-a scăpat, pentru că altfel n-aş fi putut să fac drumul ăsta şi aş
fi căzut. Şi ori mă împuşcau santinelele, ori mă omorau câinii.
Altă dată, când munceam la banda transportoare pe care era scos cărbunele,
am căzut într-un buncăr despre care credeam că e acoperit. Avea vreo 10 metri
adâncime, sub formă de piramidă cu baza în sus. Noroc că era în el nişte
cărbune din asta mărunt. Am început să strig, dar acolo, ca în iad, nu se aude
nimic. Strig şi degeaba. Am încercat să caut să mă ridic. Nu pot. Găseam
armatura de când se betonase buncărul ăsta, bucăţi de sârmă rămase în pereţi şi
am încercat cu mâna să mă prind de ele şi să mă ridic. Mă ridicam şi iară
cădeam, iară încercăm.
Când, am auzit că buncărul ăsta urma să fie umplut cu cărbune – pentru că
ştiam că, dacă se umple buncărul vecin, urma să se arunce în asta, unde mă
aflam eu. Iar ei nu ştiau că sunt acolo. Şi, dintr-o dată, nu ştiu de unde am
găsit atâta putere totuşi să mă apuc şi să mă ridic până sus. Şi am reuşit să
mă ridic până aproape sus, dar tot nu găseam ceva de care să mă prind şi să
ies. Până la urmă am reuşit, am găsit, m-am prins şi încet,
încet, m-am ridicat până deasupra.
Tot aşa, alta întâmplare, tot din lagăr. Eram într-o echipă de construcţii care lucra la tencuirea unor case. Şi eu
trebuia să car apa pe care muncitorii o foloseau la tencuit. Mă duceam şi
aduceam de undeva, de afară, dintr-o groapă făcută pentru canalizare. Era o
groapă adâncă, iar eu pusesem deasupra ei o scândură. Dar cum, peste zi, gheaţa
pe care stătea scândura s-a topit, când m-am dus să iau apa, am căzut în groapa
aceea adâncă, plină cu apă. M-am speriat foarte tare. Eram
singur şi cu greu am reuşit să ies de acolo.
Am făcut un efort extraordinar. Acolo am simţit ajutorul lui Dumnezeu,
pentru că nici cel mai mare sportiv nu ar fi putut să iasă din groapa aceea,
singur, fără ajutor. Am căzut cu totul în apă şi m-am dus până la fund, nu puteam
să mă prind de nimic, scândura aceea era pe mal, dar am reuşit şi am ieşit
singur. Când m-am întors şi m-au văzut lucrătorii aceia plin de apă, nu ştiau
ce să facă cu mine. Era spre seară, a început să se facă frig şi toate hainele
au îngheţat pe mine, parcă eram de tinichea. Cu greu am reuşit să ajung până la
lagăr.
Acolo m-am dus la infirmerie. Mi-au luat temperatura, dar nu aveam febră
şi nu mi-au dat medicamente. A doua zi mi-au dat medicamente. Aşa de tare m-am
speriat când am căzut acolo, în groapă! Şi atunci m-am rugat la Dumnezeu. Nimeni n-a fost acolo să mă ajute şi am simţit puterea lui Dumnezeu. M-am
convins acum, la capătul vieţii, că adevărata credinţă nu constă în
spontaneitate, adică să te rogi doar când ai nevoie de Dumnezeu. E bine şi
atunci să te rogi, dar trebuie tot timpul, permanent să te gândeşti la Dumnezeu
şi să te rogi.
A mai fost ceva. Când am fost arestat a doua oară, după condamnare, când
eram în celulă, înainte de a ne duce în Siberia, am avut noaptea un vis. Mi s-a
arătat Maica Domnului şi mi-a spus:
„Ce ai suferit până acum e nimic – la prima închisoare. Suferinţa e de
acuma încolo. Suferinţa e în faţă, pregăteşte-te de suferinţă!“
Când am venit acasă, eram distrofic. Aveam 1.80 m şi ajunsesem la 40-45 de
kg. Eram numai pielea şi oasele. Când am coborât din tren, aveam de la gară
până acasă 10 km. I-am făcut în jumătate de zi. Nu puteam să merg, mereu
trebuia să fac pauze, să mă odihnesc. Când am ajuns acasă, nici mama nu m-a
cunoscut. Credea că sunt un cerşetor. A trebuit să-i spun:
- Mamă, sunt eu, Nicolae!
Şi atuncea m-a cunoscut şi m-a îmbrăţişat, iar eu i-am spus:
- Mamă, lasă-mă să mă închin.
Şi m-am dus atunci şi m-am închinat.
M-am închinat, mi-am făcut cruce şi l-am mulţumit lui Dumnezeu că m-a
scăpat cu viaţa.
Acuma, mă bucur de un lucru: că am ieşit din lagărele astea şi din închisorile
pe unde am trecut neînrăit şi nerăzbunător. M-am întâlnit şi cu acela care m-a
torturat foarte greu şi nu i-am spus nimic. Nu i-am reproşat nimic. M-am gândit
şi eu la păcatele mele şi m-am gândit de câte ori am fost salvat eu de
Dumnezeu. Şi-atuncea, m-am gândit că şi eu trebuie să iert şi am încercat să-i
găsesc lui scuze: că aşa au fost timpurile… încercam să mă pun în locul lui şi
am reuşit să-l iert.
Cu mulţi dintre cei care au stat cu mine în închisoare şi au
supravieţuit mă întâlneam, stăteam de vorbă cu ei. Şi ei se mirau cum de puteam eu să iert, că nu toţi au iertat. Le spuneam
şi când eram în închisoare:
- Noi trebuie să iertăm, să nu ieşim de aici cu ura această, să nu mergem
să ne răzbunăm.
Mie nu mi-a fost greu să-i iert pe cei care mi-au făcut rău, dar mi-a fost
greu să-i conving pe camarazii mei, cei care au fost cu mine împreună. Ei s-au
întors şi, după ce s-au întors, cu ura se gândeau la răzbunare. Chiar aveau de
gând să se răzbune. Acuma sunt atâtea metode, puteam să ne răzbunăm şi să nu
mai afle nimeni. Dar eu nu am fost de acord, iar ei au început să mă
învinuiască şi să se gândească dacă nu cumva sunt trădător. Se mirau:
- Cum poţi tu să te rogi pentru aceşti oameni care-au făcut atâta rău?
Eu atuncea le-am lămurit că mă rog pentru ei ca Dumnezeu să le lumineze
mintea şi să înţeleagă că fac rău. Că dacă ei or să înţeleagă, numaidecât vor
şi înceta să mai facă rău, să mai tortureze. Astfel trebuie să facem noi,
altfel rămânem înrăiţi, şi răutatea se formează în sufletul nostru şi ne atacă
în primul rând pe noi. În suflet se dezvoltă pata asta neagră a păcatului. În
felul acesta le spuneam.
Mai încoace, când au început să moară dintre camarazii mei de închisoare,
cu unii dintre ei m-am întâlnit înainte de a muri. Şi le-am spus că trebuie să
se pregătească şi să nu moară înrăiţi, să nu plece din lumea asta înrăiţi, ci
să plece liniştiţi. Le spuneam că trebuie să ne pregătim să avem o moarte
liniştită. Şi moartea asta liniştită trebuie să o câştigi, altfel răutatea asta
ne face mult rău. Îmi pare bine că am reuşit lucrul ăsta şi n-am găsit pe nici
unul să plece din lumea aceasta înrăit.
Dacă mă uit în urmă, pot să spun că închisoarea m-a ajutat să mă apropii
mult de Dumnezeu. Toate torturile astea, atrocităţile prin care am trecut m-au
făcut să înţeleg că nu am altă scăpare decât la Dumnezeu. Cât au vrut atuncea
la anchetă să mă nimicească, să mă omoare, dar Dumnezeu m-a ajutat şi am
rezistat. Şi am trecut de asta şi m-am eliberat din
închisoare. Cine m-a ajutat pe mine? Nu m-a ajutat
nimeni la lagăr, Dumnezeu m-a ajutat.
Aşa că nu-mi pare rău că am trecut prin experienţa asta a închisorii. Dacă
nu treceam pe aicea, poate că aş fi fost cu totul alt om. Poate că aş fi ajuns
comunist sau cine ştie ce alte lucruri aş fi făcut. Ce ştiu eu ce-aş fi putut
să fac… Cine ştie ce se întâmplă cu mine dacă nu făceam închisoare? Cum eram
atuncea, înainte de prima închisoare, că eram director de şcoală, poate mă
căsătoream, poate intrăm în partid…
Colegii mei care au fost la fel ca mine, învăţători, profesori, cei de-o
seamă cu mine care n-au făcut închisoare, când m-am întors eu, i-am găsit pe
toţi şefi, erau deja eroi ai muncii socialiste, aveau maşini şi una, alta. Poate
că şi eu aş fi fost aşa dacă n-aş fi făcut închisoare. Aşa că, uite, mi-a
ajutat Dumnezeu, sunt sănătos şi pot să ajut şi pe altul. Îi mulţumesc lui
Dumnezeu pentru ajutorul pe care mi l-a dat. În fiecare seară, înainte de a mă
culca, mă rog la Dumnezeu şi-I cer iertare pentru tot ce-am făcut rău şi îi
iert pe toţi care mi-au greşit.
Chişinău,
Basarabia, 24 iunie 2011
(Din: “Monahul Moise, Să nu ne răzbunaţi! Mărturii despre suferinţele
romanilor din Basarabia“, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2012)
Sursă: Război Întru Cuvânt
0 comments:
Trimiteți un comentariu