V-aţi gândit vreodată să adoptaţi un copil ?

sâmbătă, 28 septembrie 2013

| | |


Am avut ocazia să stau printre copiii orfani şi să-i văd cum sunt ca oameni. A fi orfan la noi în ţară presupune în primul rând să stai la o casă de copiii (centru de plasament) care de cele mai multe ori arată nu prea bine. Crescut într-o familie cu părinţi iubitori care mi-au oferit tot ce mi-am dorit şi tot ce le-a stat în putere, când mă gândeam la copiii orfani aveam un sentiment de milă pentru lipsurile materiale pe care ei le trăiesc. După o vreme de stat cu ei am înţeles că nu asta e marea lor suferinţă.

Copiiilor din centrele de plasament le lipseşte cel mai mult dragostea părinţilor. Sunt părinte şi eu şi observ cum fetele noastre cresc şi se dezvoltă fizic şi psihic, înconjurate de afecţiunea şi iubirea noastră. Noi suntem totul pentru ele, şi oriunde ar fi şi orice ar face, dacă mami şi tati sunt acolo atunci totul e în regulă, şi nu e nevoie de mai mult. Le mai lăsăm la bunici câteodată. Ele se bucură, se joacă, dar după un timp vor înapoi acasa, cu mami şi cu tati. Surprinzător, fetiţa noastră cea mare, la doi ani şi şase luni, are foarte bine definită în minte noţiunea de „acasă.”

Ce este acasă pentru Sofia? E locul unde ne întoarcem mereu cu bucurie, locul unde ne odihnim, unde am trăit cele mai frumoase clipe, locul unde ne jucăm, ne alintăm, cântăm, dansăm, ne rugăm, citim, unde primim musafiri.... Dacă o întreb pe Sofia: “unde e Doamne-Doamne ?” ea o să-mi spună că e acasă la noi, pe perete, acolo unde dimineaţa şi seara noi vorbim cu El.

Copiii au nevoie de stabilitate în creşterea lor, de afecţiune continuă, sinceră şi neîntreruptă. Din acest motiv „acasă” e locul cel mai frumos pentru ei. Ei trăiesc ca îngeraşii, fără păcat, şi totul li se pare frumos, pentru că ei sunt aşa frumoşi şi curaţi cu inima.

Poate nu ştiaţi dar copiii din orfelinate nu spun niciodată „hai să mergem acasă” deşi stau în acel loc de ani de zile, ci spun „hai să mergem la cămin”. Uneori îi corectam şi îi încurajam spunându-le că orfelinatul e casa lor şi ar trebui să nu se ferească a zice „acasă”. Dar pot ei spune „acasă” orfelinatului când unii dintre ei chiar au fost luaţi „acasă” ?

În centrele de plasament există copiii care au fost abandonaţi definitiv de când s-au născut iar alţii care au fost plasaţi temporar de părinţii lor pentru că nu au bani să-i crească. Dintre cei plasaţi temporar unii se mai întorc acasă o perioadă şi apoi revin. Iar dintre cei plasaţi definitiv unii sunt luaţi pentru câteva săptămâni acasă de câte o familie, iar alţii chiar adoptaţi.

Dar totuşi sunt unii copii care n-au fost luaţi niciodată de cineva şi nu-şi cunosc părinţii, dar văd pe alţii în jurul lor care au avut această mare binecuvântare. Copiii din orfelinate nu sunt fericiţi ... nu zâmbesc prea des... şi par împovăraţi de griji multe.

Ce e mai dureros în lume decât un copil care suferă? Cel care ar trebuie să fie bucuria celor din jur, lumina sufletelor care-l încojoară, mocneşte stins şi abătut din lipsa dragostei.

Părintele Moga de la Câmpina are cinci copii pe al şaselea l-a adoptat. El spunea: „creşterea unui copil înfiat te obligă să fii mult mai responsabil. Asupra copilului propriu simţi că ai un ascendent, şi poţi să-l cerţi, să-l mustri, să-l mai pişti câte puţin, pentru că tu l-ai făcut, dar cu un copil care-ţi este încredinţat, este cu totul altceva.” Ce conştiinţă curaţă şi ce gândire profundă!

Câţi dintre noi, având cinci copii, l-am înfia pe al şaselea?

Sunt multe familii de tineri care nu reuşesc să aibe un copil, şi lor de obicei le dă Dumnezeu gândul cel bun de a adopta. Un părinte spunea că aşa rânduieşte Dumnezeu să nu dea viaţă în pântecele unor femei, ca să se mai pricopsească şi cei orfani cu părinţi. Florin îmi spunea de colega lui care a înfiat o fetiţa împreună cu soţul ei şi la puţin timp a rămas şi însărcinată.

Nimic nu e întâmplător! Nici faptul că unele femei nu rămân însărcinate mult timp, iar asta ar trebui să ne pună pe gânduri. Au fost tineri care au trăit în concubinaj o perioadă îndelungată şi n-au putut avea un copil, iar după ce s-au cununat imediat le-a dăruit Dumnezeu un bebeluş.

Nu cred că putem conştientiza ce mare e răsplata celor ce adoptă un copil. Înfierea e o binecuvântare pentru copil cât şi pentru părinţi, toţi găsindu-şi împlinirea atunci când se unesc în iubire. Copiii din orfelinate ar putea fi la fel frumoşi, educaţi, şi curaţi ca toţi copiii din lume, doar să li se ofere o şansă.

Moise, a fost abandonat de mama lui de frica de a nu fi omorât de Faraon, care dăduse ordin ca toţi copiii de parte bărbătească să fie aruncaţi în Nil. Faraon se temea de creşterea îngrijorătoare pe care o avea poporul lui Israel în pământul Egiptului. Pus într-un coş uns cu smoală şi plutind pe apele Nilului Moise a fost adopotat şi crescut chiar de fiica lui Faraon. Primind o asemenea şansă de a trăi, Moise educat la curtea regală se răzvrăteşte tocmai împotriva celui care l-a crescut. Prin Moise începe istoria extraordinară a poporului ales de Dumnezeu, din care urma să iasă Mântuitorul tuturor neamurilor.

Ce s-ar fi întâmplat dacă Moise n-ar fi fost adoptat... numai Dumnezeu ştie!

Cine înfiază un copil se aseamănă lui Dumnezeu care ne-a înfiat pe toţi oamenii prin Duhul Sfânt în marea familie a Bisericii.

Căci câţi sunt conduşi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu. Pentru că n-aţi primit iarăşi un duh al robiei, spre temere, ci aţi primit Duhul înfierii, prin care strigăm: Avva! Părinte! (Rm. 8, 14-15)

(Claudiu)