Predica la Duminica a XXIII-a după Rusalii / Părintele Constantin Coman: Despre stăpânirea de sine a omului şi despre stăpânirea lui de patimi şi de demoni

APOSTOLUL

 

Fraţilor, Dumnezeu bogat fiind în milă, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit, pe noi cei ce eram morţi prin păcatele noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos: prin har sunteţi mântuiţi! Şi împreună cu El ne-a sculat şi împreună ne-a aşezat întru ceruri, în Hristos Iisus, ca să arate în veacurile viitoare covârşitoarea bogăţie a harului Său, prin bunătatea ce a avut către noi întru Hristos Iisus. Căci în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu; nu din fapte, ca să nu se laude nimeni. Pentru că a Lui făptură suntem, zidiţi în Hristos Iisus spre fapte bune, pe care Dumnezeu le-a gătit mai înainte, ca să umblăm întru ele.

EVANGHELIA

 LUCA 8, 26-39

În vremea aceea a venit Iisus cu corabia în ţinutul Gerghesenilor, care este dincolo de apă, în faţa Galileii. Când a ieşit pe uscat, l-a întâmpinat un om din oraş care avea diavol şi care de multă vreme în haină nu se îmbrăca şi în casă nu mai sălăşluia, ci în gropi de morminte. Văzându-L pe Iisus, a strigat şi a căzut înaintea Lui şi cu glas tare a grăit: ce ai cu mine, Iisuse, Fiule al lui Dumnezeu, Celui prea Înalt? Te rog, nu mă chinui! Căci Iisus poruncea duhului necurat să iasă din omul acela, pentru că de mulţi ani îl apucase, şi-l legau în lanţuri şi în obezi, şi-l păzeau, dar el, sfărâmând legăturile, era mânat de diavol în pustie. Şi l-a întrebat Iisus, zicând: care îţi este numele? Iar el a răspuns: legiune, căci mulţi diavoli intraseră în el. Şi-L rugau să nu le poruncească să meargă în adânc. Iar acolo era o turmă mare de porci, care păşteau pe munte; şi L-au rugat să le îngăduiască să intre în porci; şi le-a îngăduit. Şi, ieşind diavolii din om, au intrat în porci, iar turma s-a pornit de pe ţărm în lac şi s-a înecat. Iar păzitorii porcilor, văzând ce s-a întâmplat, au fugit şi au dat de veste în oraş şi prin sate. Atunci au ieşit locuitorii să vadă ceea ce s-a întâmplat şi au venit la Iisus şi au găsit pe omul din care ieşiseră diavolii îmbrăcat şi întreg la minte, şezând jos lângă picioarele lui Iisus, şi s-au înfricoşat. Iar cei care văzuseră le-au spus cum s-a mântuit cel îndrăcit. Şi L-a rugat pe El poporul ţinutului Gerghesenilor să plece de la ei, căci erau cuprinşi de frică mare. Iar Iisus a intrat în corabie şi s-a înapoiat. Dar bărbatul din care ieşiseră diavolii se ruga de El să-l lase lângă Dânsul; Iisus însă i-a dat drumul, zicând: întoarce-te în casa ta şi povesteşte cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu. Şi el s-a dus, vestind prin tot oraşul cât bine i-a făcut Iisus.

 

Părintele Constantin Coman: Despre stăpânirea de sine a omului şi despre stăpânirea lui de patimi şi de demoni

R. Rădulescu: Părinte profesor Constantin Coman, Mântuitorul Hristos întâlneşte un demonizat, un om posedat sau stăpânit totalmente de diavol. Reacţiile omului respectiv erau pe măsură, erau diavoleşti să spunem. Vreau să vă întreb, pentru început, astăzi ne întâlnim mai rar, sau, poate, unii chiar nu au văzut oameni posedaţi, deşi există; ce se întâmplă cu acel om? Cum a trăit el, ca să ajungă să fie stăpânit total de diavol? Toţi avem gesturi sau gânduri, le-am putea spune demonice, dar ele apar şi dispar din viaţa noastră. Demonizatul este stăpânit în cea mai mare parte a vieţii sale de diavol. Ce s-a întâmplat, ca să ajungă în această stare?

Pr. Coman: Cred că ar trebui, înainte de orice, să lămurim un pic ce este diavolul şi diavolesc, sau demonic. Diavolul este o conştiinţă, care în mod deplin şi desăvârşit se plasează potrivnic lui Dumnezeu şi, în consecinţă, potrivnic vieţii, potrivnic a tot ceea ce este pozitiv.

R. Rădulescu: Are vreun scop? Este o împotrivire gratuită sau…

Pr. Coman: Diavolul nu este dintru început şi, în consecinţă, nu are un scop final raţional. Este o chestiune de interval. Dumnezeieştile Scripturi ne spun că diavolii sunt îngeri căzuţi. Răul aşadar nu este un principiu, ci este o pervertire a binelui, o cădere, o deviere. Pervertirea totală a binelui este diavolul. Este o conştiinţă întru totul potrivnică vieţii, potrivnică binelui. De aceea i se mai spune şi Potrivnicul. Răul nu are logică!

Ca să revenim la întrebarea dumneavoastră, ce trebuie să fi făcut cineva, ca să ajungă să fie posedat de diavol?

Ajunge să fie stăpânit de diavol cineva care cedează propria stăpânire asupra sinelui. Omul a fost creat de Dumnezeu cu stăpânire de sine. Este suveran! Putem face unele asocieri care ne sunt la îndemână, le-aţi sugerat şi dumneavoastră în întrebare. De exemplu, stăpânirea de patimi. Cineva poate fi stăpânit de lăcomie, de patima lăcomiei. Sau, un exemplu mai accesibil experienţei tuturor: omul ajunge să fi stăpânit de băutură, dependent de băutură, alcoolic. Patimile sunt nenumărate şi cu puţină onestitate le putem identifica chiar la noi înşine. Cum se manifestă? Nu ne putem stăpâni în faţă provocării patimii respective. Nu mai funcţionează şi nu mai activează propria stăpânire de sine.

Omul este chemat să fie stăpân pe sine, să se controleze, să-şi gestioneze conştient toate impulsurile, toate intenţiile, toate faptele şi toate gândurile, adică să le conducă spre împlinirea rostului sau, spre împlinirea sensului propriei existenţe, să le dea tuturor o finalitatea pozitivă, constructivă, nu distrugătoare. Când nu se mai poate stăpâni, când nu-şi mai poate stăpâni impulsurile, omul este vizibil sub stăpânire străină, sub stăpânirea unui lucru rău. Dacă înţelegem ce înseamnă stăpânirea omului de o patimă sau alta, ne putem imagina ce înseamnă stăpânirea totală de rău. În cazul patimilor mai rămâne în om conştiinţa că ceea ce face este rău şi distructiv pentru propria viaţă. Stăpânirea de demoni presupune cedarea şi la nivelul conştiinţei. Părinţii Bisericii nu vorbeau despre lăcomie sau desfrânare sau lenevire ci despre duhul lăcomiei sau duhul desfrânării sau duhul lenevirii. Este uşor de înţeles de ce.

Cu puţină cercetare de sine, putem şi noi să observăm că la originea acestor patimi stau anumite stări sau intenţii ascunse, latente, care atunci când prind prilejul se manifestă irezistibil. Este regretabil că s-a renunţat la această cultură duhovnicească, cultură a vieţii la nivelul duhurilor, dacă vreţi, evident sub presiunea unei culturi materialiste şi raţionaliste. S-a creditat ideea că răul vine de la trup, de la nevoile şi de la poftele trupului. Are Sfântul Pavel un cuvânt relevant pentru cele spuse aici:

„Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh.” (Efeseni 6,12).

Chiar în acest context Apostolul Pavel vorbeşte despre lupta împotriva diavolului, arătând care sunt armele cu care se poate lupta împotriva acestuia:

„Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului… Pentru aceea, luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea şi, toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare. Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii, şi încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii. În toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu.” (Efeseni 6,11-17)

Adevărul, dreptatea, pacea, credinţă, mântuirea, cuvântul lui Dumnezeu sunt arme duhovniceşti (adică nemateriale) împotriva duhurilor rele. Teologia academică însăşi vorbeşte prea puţin – ca să nu spun aproape deloc – despre nivelul duhovnicesc al existenţei umane, de mecanismele vieţii duhovniceşti. O consecinţă a acestei tăceri este lipsa temelor despre diavol şi duhurile rele din preocupările sale. Se spune că cea mai mare biruinţă a diavolului este să-l convingă pe om că nu există diavol.

Postura de posedat de diavol începe cu aceste stăpâniri sau împătimiri, cu prezenţa patimilor înlăuntrul nostru, este anticipată de către acestea. Un mare teolog şi filosof grec al veacului XX-lea, Nikolaos Matsoukas a scris un tratat de demonologie. Câteva din cărţile sale au fost traduse în limba romana – inclusiv acest tratat de demonologie – şi publicate la Editura Bizantină. Este cam singurul teolog ortodox preocupat de demonologie, în spaţiul răsăritean, cel puţin în epoca modernă şi contemporană. Matsoukas sugerează şi insistă foarte mult asupra contribuţiei noastre la săvârşirea răului în propria noastră existenţă, la „invitarea” demonului să se sălăşluiască în noi. Sigur, altceva este răul provocat de noi şi altceva este diavolul. Diavolul este un rău personalizat. Conlucrarea cu el presupune un pact. Cel posedat, să spunem, din cauza lui sau din cauza părinţilor sau din cauze necunoscute, ajunge la un oarecare pact cu diavolul. Diavolul nu are putere asupra cuiva, dacă respectivul nu-i face loc, nu consimte.

Am avut o experienţă, ca duhovnic, cu un taximetrist, care mi-a relatat cum, plecând de la un simplu joc, a ajuns să fie stăpânit de diavol. Din această cauză a ajuns, de fapt, la mine la biserică. Stătea în maşină şi aşteptă clienţi, ca orice taximetrist. Uneori veneau, alteori nu veneau… De unde până unde, i-a venit în gând să facă un pact cu diavolul, ca să-i aducă clienţi. Dacă vă puteţi închipui!? De unde gândul acesta?! Noi, ca teologi şi preoţi, spunem că însuşi diavolul i-a strecurat în gând această provocare. Şi a început glumind în sinea sa: „Bine mă, trimite-mi clienţi!” Şi au început să-i vină clienţi. Nu avea clienţi a doua zi, zicea iarăşi: „Băi, mai trimite-mi nişte clienţi!” Totul a pornit într-o joacă.

R. Rădulescu: Dar se adresa diavolului?

Pr. Coman: Da, se adresa diavolului. Probabil că l-o fi provocat diavolul însuşi cu invitaţia: „Cere-mi mie, că îţi aduc eu clienţi…!”, un simplu gând. A ajuns, în cele din urmă să aibă coşmaruri. Noaptea nu mai dormea. Îl luă somnul şi începea să simtă cum dănţuiau şi râdeau în jurul lui cete, legiuni de demoni. La început îşi spunea: „Mi se pare mie…! Imaginaţia mea, este de vină…! Nu există diavoli”. Când a venit la biserică, mi-a mărturisit: „Părinte, cum îi ceream, cum veneau clienţii!”.

Sigur, un necredincios sau un raţionalist ar spune că este doar o impresie, o autosugestie, o coincidenţă. El era convins că nu era o simplă coincidenţă. Drama lui era că nu mai reuşea să scape de prezenţa acestui personaj, care îl tortura de aşa manieră, încât ajunsese 24 de ore din 24 să fie sub presiunea prezenţei lui. Când îi râdea pe o parte, când în imaginaţie, când îi auzea vocea, când hohotele de râs, pe care nu le mai putea suporta! Aceasta este istorisirea cuiva păţit în zilele noastre. Era, pur şi simplu, transfigurat, chinuit. A ajuns la biserică cerându-mi: „Părinte, faceţi ceva! Dintr-o joacă prostească, uitaţi unde am ajuns!” A venit un timp şi s-a ajutat de biserică, de Sfânta Cruce, de rugăciune, de dezlegări, ca să se liniştească. L-am pierdut apoi, nu mai ştiu ce s-a mai întâmplat cu el.

Iată, aşadar, o situaţie foarte concretă, când cineva, dintr-o joacă, a făcut loc diavolului înlăuntrul său. Posedarea aceasta de demon, are foarte multe grade şi etape. El este, până la urmă, cel care ne cultivă apetenţa pentru lucruri care ne stăpânesc, pentru patimi. Cunoaştem întâmplările din Pateric. Alexandria era în grija unui singur demon, care şi acela dormea. De ce? Pentru că toată lumea era dedată desfrâului. Nu era nevoie de multă vigilenţă din partea demonilor. În schimb, în jurul unui singur schimnic, care se nevoia, erau legiuni de demoni care nu numai că nu aveau timp să doarmă, dar se osteneau, tot timpul, ca să-l determine pe schimnic să înceteze lupta sa duhovnicească.

R. Rădulescu: Adică, îl sileau să răspundă acelor provocări, acelor ispite, cum le spunem. Părinte profesor, demonizatul, acest om din ţinutul gherghesenilor, este vindecat de către Mântuitorul Hristos şi se linişteşte. Demonii care ies din el sunt conduşi sau sunt invitaţi să intre într-o turmă de porci.

Pr. Coman: Demonii îi cer Mântuitorului lucrul acesta.

R. Rădulescu: Ei cer. Aici este cheia întâmplării. Mântuitorul Hristos nu îi lăsă în văzduh sau la îndemână să-şi facă de cap cu alţi oameni, ci îi îndeamnă către nişte dobitoace, către o turmă de porci. Dar nu întâmplător. Se pare, că porcii erau posesiunea oamenilor acelei cetăţi. Aici intervine reacţia acelor oameni, care clar, într-o primă fază, s-au minunat că acel om, pe care-l ştiau un nebun, un demonizat, s-a liniştit. Era acum un om normal. Dar apoi ce fac? Îl invită pe Mântuitorul Hristos să plece din ţinutul lor! Este o reacţie ciudată! În mod normal, ar fi trebuit să-L mai ţină puţin, să vadă ce este cu El! Hristos reuşise să facă ceea ce nimeni nu a reuşit până atunci! De aici tragem concluzia că posedarea este una evidentă în cazul omului vindecat din Evanghelie, dar în cazul celorlalţi demonizaţi este vorba despre o posedare mai subtilă? Ei sunt posedaţi de ceea ce posedau ei? Există acest pericol de a fi stăpâniţi de ceea ce avem fiecare?

Pr. Coman: Este foarte frumos ceea ce spuneţi. Contrastul este pus în evidenţă de Mântuitorul Hristos şi de Sfântul Evanghelist Matei. Oamenii locului nu se bucura atât de mult de vindecarea demonizatului, ba mai mult se revoltă, se întristează, pentru că este afectat avutul lor. Nu sunt în măsură să accepte jertfirea avutului lor, care putea fi chiar preţios, deşi era numai o turmă de porci. Oricum, nu se putea compara cu eliberarea unui om de sub posesiunea diavolului. Aici se pune în discuţie o problemă foarte, foarte importantă, pe care noi o regăsim în toate discursurile, şi culturale şi artistice. Tensiunea între a fi şi a avea, între existenţă şi suportul existenţei. Pentru că omul este chemat să-şi asigure existenţa, bazându-se pe o anumită avere, pe o anumită posesiune. Aceasta ne dă linişte, ne dă siguranţa zilei de mâine. Uneori, chiar ne amăgeşte că aceasta înseamnă a fi, înseamnă a exista. Să ai. Cu cât ai mai mult, cu atât eşti mai evident.

R. Rădulescu: Avem tendinţa să ne evaluăm propriile eforturi, în funcţie de ceea ce avem…? Dacă nu avem, nu prea avem pentru ce să trăim?

Pr. Coman: Dar, dacă prelungim un pic logică, un pic numai, vom vedea că sunt lucruri mult mai importante, pe care le putem avea şi care ne-ar ridica la un mod de existenţa mult superior şi mult mai rafinat. A avea înseamnă un mod de existenţa la bază, cel mai de jos. Înseamnă a supravieţui, a te hrăni, a avea ce să mănânci, să ieşi în lume, şi să ai cu ce să te îmbraci. Înseamnă să ai o maşină, ca să poţi să te plimbi şi aşa mai departe. Dar nu în a mânca, nu în a te îmbrăca, nu în a te plimba se epuizează existenţa noastră!

Unde este existenţa noastră? Dacă mergem înspre vârf, existenţa noastră înseamnă să fim în legătură cu oamenii, să avem comunicare şi, eventual, relaţie de iubire cu ei! În realitate, raţiunea noastră de a exista, bucuria existenţei noastre, este să iubim şi să fim iubiţi. Dacă vrem să realizăm lucrul acesta, vom vedea că ne împiedică foarte mult avuţia despre care vorbeam. Ar fi bine ca având, să putem şi iubi. Dar se întâmplă mai rar. Ne iubim pe noi înşine! Calea ca cel care posedă avuţii să ajungă să iubească, este să transforme avutul sau în donări, să-l dăruiască!

În Evanghelia noastră vedem că nu există disponibilitatea dăruirii. Când Mântuitorul le-a propus, nu au acceptat jertfirea turmei de porci pentru a vindeca pe unul dintre semenii lor, probabil fiu, sau frate, sau unchi, sau tată! Nu au acceptat să transforme avuţia în dar. Ar fi fost un salt fantastic al modului de existenţă. De la existenţa de supravieţuire, de jos, de bază, la o existenţă superioară, la treapta de sus a existenţei.

Dacă nu este chemat omul la o existenţă superioară, atunci cine? Părintele Stăniloae ne spune că: „Dragostea este vârful existenţei!” A exista la vârf înseamnă a iubi. Ca să ajungi acolo, ca să ajungi să iubeşti, trebuie să gestionezi foarte jertfelnic avuţia ta, şi patimile asemenea. Un om pătimaş nu poate iubi. Nici chiar patima aceea, pe care o întâlnim atât de des, într-o aşa zisa relaţie nebună de dragoste. Ea nu este, de fapt, un suport real al iubirii. Şi nici nu duce la iubire. Duce la drame, duce la pervertiri ale iubirii. Iubirea are o singură premiză, anume capacitatea de jertfire a sinelui, sacrificiul de sine.

Iar vrăjmaşul, demonul este opusul, adică neiubirea, ura, invidia. Invidia îl face să lupte cu patimă împotriva omului, atunci când acesta începe să devină fiinţă iubitoare, când începe să se desprindă de tot ceea ce ar putea să-l ţină în lumea de jos, la nivelul inferior al existenţei. Atunci, desigur, diavolul face ravagii. Diavolul nu suportă binele. Se spune despre el că „mai degrabă ar putea răbda paiele para focului decât diavolul pala cea arzătoare a dragostei”.

R. Rădulescu: Deci, soluţia pentru a ne păzi de această tendinţă, care ne încearcă pe toţi, de a fi posedaţi, este să exersăm sacrificiul. Cu ce se începe?

Pr. Coman: Spiritualitatea noastră creştinească a dezvoltat un întreg instrumentar. Iată, de exemplu, exersarea în vederea dobândirii capacităţii de a te dărui, în cele din urmă de a te dărui pe tine însuţi, adică de a face sacrificii, este înfrânarea. A te înfrâna înseamnă a te mulţumi cu o singură felie de pâine, atunci când ai posibilitatea să mănânci două! (…) Înfrânarea este un mod de a trăi, care se aplică la orice ne cultivă plăcerea egoistă, iubirea de sine. Postul este un exerciţiu în această direcţie. A te mulţumi cu o legumă, o fructă, atunci când ai posibilitatea să mănânci ceea ce îţi place! Cine face acest exerciţiu, va fi în măsură să se înfrâneze.

Înfrânarea este cel mai bun mijloc de exersare a stăpânirii de sine. Când te stăpâneşti pe tine însuţi şi te controlezi, lupţi împotriva patimilor şi a ispitelor. Atunci poţi foarte uşor să gestionezi în sus, la nivel superior, existenţa ta. Altfel nu! Şi este jalnic! Este dramatic să te trezeşti la sfârşitul vieţii tale, că ai fost captiv celor mai de jos porniri, celor mai meschine şi mai urâcioase tentaţii. Că ai trăit la un nivel josnic! Că nu ai trăit tu, de fapt! Că ai fost captiv sau victimă unor patimi de ocară!

Eu sunt la o vârstă, la care am început să mă uit în urmă şi să regret enorm lipsa eforturilor pentru a mă desprinde de astfel de tentaţii. Acum, încerc să mă bat cu mine însumi, dar nu mai am puterile pe care le aveam în tinereţe. De aceea, aş îndemna pe cei care ne ascultă, să nu se raporteze la ceea ce discutăm noi aici, ca la nişte teorii ale cuiva, ci să se raporteze că la o ofertă reală de viaţă, ca la o provocare! Să încerce! Omul trebuie să se ridice la un nivel superior de existenţă, acolo unde el este stăpân. Nici patimile, nici vrăjmaşul, ci el! (…)”

(din: Pr. Constantin Coman, „Dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea oamenilor”, Editura Bizantină, Bucureşti, 2010)

Sursă: Război întru Cuvânt