Despre creștini și iubirea vrăjmașilor – Părintele Sofronie Saharov / Învăţături despre bine şi rău

Foto: Othphoto

Experienţa de zi cu zi ne arată netăgăduit că până şi cei ce primesc în suflet porunca lui Hristos pentru dragostea către vrăjmaşi, în viaţa lor nu o înfăptuiesc. De ce? Mai întâi de toate pentru că, fără har, noi nu putem a iubi vrăjmaşii; dar dacă cei ce înţeleg că aceasta le depăşeşte puterile fireşti ar căuta de la Dumnezeu ajutorul harului, precum zice Stareţul, fără îndoiala că l-ar primi.

Din nefericire precumpăneşte fenomenul contrariu: nu numai necredincioşii, ci şi cei ce se mărturisesc creştini se tem a se purta faţă de vrăjmaşi după poruncile lui Hristos. Ei presupun că aceasta va folosi numai vrăjmaşilor; că vrăjmaşii care, priviţi prin prisma neagră a urii, se înfăţişează de obicei ca neavând nimic bun, se vor folosi de „slăbiciunea” lor, şi vor răspunde iubirii fie prin a-i răstigni, fie prin a-i călca neruşinat în picioare şi a-i robi; iar atunci răul, a cărui personificare de obicei se închipuie a fi vrăjmaşul, va birui.

Gândul despre „slăbiciunea” creştinului este total greşit. Sfinţii au îndeajunsă putere spre a stăpâni asupra oamenilor, dar merg pe calea contrarie: ei înşişi se robesc fratelui, şi astfel dobândesc o dragoste ce în esenţa sa este nepieritoare. Pe această cale ajung la biruinţa care rămâne în veci, pe când biruinţa prin putere nu este niciodată statornică, fiind, prin firea ei, nu atât slava, cât ocara omenirii.

Arhimandritul Sofronie, “Cuviosul Siluan Athonitul”, traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, p. 244-245