Părintele Dumitru Stăniloae - Mărturisirea păcatelor / Despre spovedanie și duhovnicie

sâmbătă, 23 noiembrie 2013

| | |


„Spovedania este singura Taină în care există o convorbire personală, intimă şi profundă, între preot şi credincios. Pentru credincios e o ocazie de a vorbi, de a spune ce are în el, de a se face ascultat cu înţelegere, pricepere şi încredere. Preotul trebuie să spovedească cu mare seriozitate, intrând într-o convorbire adâncită. Nu este vorba de un simplu rit; el trebuie să devină un prieten al celui care se mărturiseşte, să-l înţeleagă, să-i spună: «Iată, nu trebuie să deznădăjduieşti, trebuie să te vindeci de asta prin părere de rău.» Trebuie să-i dea siguranţa că Dumnezeu îl va ierta.”

„Pentru aceasta e nevoie ca omul să-şi uşureze şi să-şi descarce sufletul de ceea ce-l apasă. Dar trebuie să privim pe cineva în faţă şi să-i spunem ceea ce avem pe suflet. Trebuie de asemenea să avem simţirea lui Dumnezeu ca persoană care ne ascultă. Trebuie să avem puterea de a ne încredinţa unei persoane care-L reprezintă pe Dumnezeu pentru noi. Trebuie să avem curajul de a fi limitaţi de cineva, de cineva care nu se confundă cu noi înşine. Dacă îmi strig greşelile într-o pădure sau într-o cameră închisă, nu este acelaşi lucru: pot crede că eu sunt cel care mă ascult. 

Trebuie să am sentimentul că Dumnezeu este Cineva care mă limitează. Eu nu sunt totul. O altă conştiinţă mă ascultă. Trebuie să am curajul de a-mi spune păcatele, de a-mi depăşi ruşinea, orgoliul: sub ruşine se ascunde mândria. Nu-mi este ruşine să fac păcate, dar mi-e ruşine să le mărturisesc. Trebuie să ajung să depăşesc această mândrie, să vorbesc unei alte conştiinţe, să o las să mă judece, să mă supun judecăţii lui Dumnezeu prin intermediul acestei conştiinţe. Să am curajul de a-i cere să mă ierte din partea lui Dumnezeu. Trebuie să am curajul de a-i cere să mă ierte din partea lui Dumnezeu. Trebuie să am curajul de a mă arăta celuilalt ca un ticălos plin de ruşine şi, în acelaşi timp, de a-mi învinge ruşinea prin încredere în înţelegerea sa de om care are aceeaşi ruşine şi încredere în Dumnezeu. 

Acest celălalt căruia mă încredinţez, care Îl reprezintă pe Dumnezeu şi prin care cred că Dumnezeu mă iartă, este un om care-mi înţelege slăbiciunile. Dumnezeu S-a făcut om, Dumnezeu îmi înţelege slăbiciunile în persoana unui preot. El este judecătorul meu dar, în acelaşi timp, mă şi încurajează. Dacă nu, am tendinţa fie de a mă scuza, fie de a trece cu uşurinţă peste greşelile mele, fie de a cădea în disperare. El mă asigură de iertare dar, în acelaşi timp, mă face să înţeleg că trebuie să nu mai păcătuiesc, că trebuie să fac eforturi pentru a-mi schimba viaţa. Este într-adevăr necesar să mă descarc în faţa altuia, mai ales în faţa unui preot. Oamenii constată această nevoie, dar astăzi merg mai uşor la medicul psihiatru decât la preot. Totuşi, psihiatrul n-are puterea de a dezlega cu adevărat, ca autoritate supremă. 

Dumnezeu dezleagă. Dar sufletul bolnav conlucrează la această dezlegare făcând pocăinţă. Cel căruia îi pare rău se vindecă într-un anume sens el însuşi. Dumnezeu îl ajută să se vindece luminându-i conştiinţa şi făcându-l să-i pară rău, să regrete.”

(Dumitru Stăniloae & Marc-Antoine Costa de Beauregard, Mica dogmatică vorbită – Dialoguri la Cernica, DEISIS, Sibiu, 2007)