Un preot basarabean a schimbat istoria Bucureştiului

vineri, 29 noiembrie 2013

| | |


La 1 august s-au împlinit 25 de ani de la trecerea la cele veşnice a preotului basarabean Alexie Bârcă, cel care, timp de 37 de ani, a slujit la Biserica „Bucur Ciobanul” – lăcaşul de la care a pornit istoria oraşului Bucureşti. Fiica sa, Ileana Toma, ne-a povestit cu această ocazie crâmpeie din viaţa părintelui descendent din neam de preoţi, care a rămas în amintirea multor bucureşteni ca un adevărat duhovnic. 

Prima dată când am explorat Bucureştiul, m-a uimit faptul că acest oraş este împânzit de biserici, multe din ele vechi şi importante monumente istorice. Stilul brâncovenesc al acestora umbreşte cu desăvârşire blocurile nenumărate din capitală şi, de fiecare dată când părăsesc oraşul, am impresia că este cel mai frumos din lume. În ultima mea vizită acolo am aflat o legendă extraordinară, care m-a făcut să iubesc acest oraş şi mai mult: legenda Ciobanului Bucur. Se spune că acest cioban, cu mai bine de şase secole în urmă, a iernat pe malul Dâmboviţei, râul care străbate azi capitala României, şi a ridicat acolo o biserică. Această biserică a îndurat multe şi, conform pisaniei, a fost chiar reconstruită de Mircea cel Bătrân în anul 1416, care a îngropat pe acelaşi deal rămăşiţele ostaşilor căzuţi în lupta cu turcii de la Giurgiu. Într-o zi, am mers să aflu mai multe de la părintele care slujeşte acolo. Mare mi-a fost bucuria când mi s-a spus că, timp de 37 de ani, acolo a slujit un preot basarabean – părintele Alexie Bârcă. Părintele mi-a povestit că preotul Alexie a fost unul dintre marii duhovnici ai Bucureştiului şi că a rămas pentru el model de slujitor al altarului. Părintele Ionuţ m-a sfătuit să vorbesc cu fiica preotului Alexie, doamna Ileana Toma, care a scris o carte despre tatăl său. „Părintele Alexie, preotul lui Dumnezeu” era titlul cărţii pe care am primit-o în dar.

Povestea preotului refugiat

Nu a trecut mult timp şi am mers în vizită la fiica preotului Alexie. Ajunsă la doamna Ileana, am fost invitată în apartamentul răcoros de la parter, pe a cărui pereţi albi atârnau icoane vechi, dar foarte bine păstrate. Doamna Ileana era bucuroasă să întâlnească o basarabeancă. „Tatăl meu s-a născut în 1901”, începuse ea să povestească. „S-a preoţit târziu, fiindcă s-a căsătorit flăcău tomnatic. A terminat mai întâi Facultatea de Matematică de la Cernăuţi şi după aceea Facultatea de Teologie din Chişinău. A fost la început preot la ţară, ceea ce i-a plăcut foarte mult. A slujit în satul Prajila din judeţul Soroca. După asta, a fost avansat ca al doilea preot în târgul Râşcani, judeţul Bălţi. Râşcani era un târg mare şi avea un liceu comercial şi de meserii, care fusese înfiinţat de ctitorul bisericii, boierul Râşcanu, cu un legat testamentar conform căruia directorul liceului trebuia să fie al doilea preot din Râşcani. Deci, tatăl meu, când a fost numit la Râşcani, a devenit automat directorul liceului şi profesor de religie acolo”. Viaţa s-a aşezat în albia normalului, s-au născut patru copii – trei fete şi un băiat – şi nimic nu părea să întineze fericirea familiei. Vestea despre cedarea Basarabiei l-a zguduit pe tânărul preot. „În seara zilei de 27 iunie, un evreu din târgul Râşcani a venit la tata şi l-a anunţat că a doua zi se cedează Basarabia. El i-a spus: „Părinte, refugiaţi-vă, că s-au făcut listele pentru deportări şi dumneavoastră sunteţi al treilea pe listă”. Atunci, tata s-a dus la părintele Vasile Popovici, protopopul, care stătea peste drum de noi, şi i-a spus lucrul acesta. Ei au decis ca a doua zi dimineaţa să plece”. M-a străfulgerat un gând: ce m-aş face, dacă în seara asta aş fi anunţată că trebuie să plec imediat din oraşul în care trăiesc, neavând timp să-mi revăd părinţii, poate pentru totdeauna? „Dimineaţă, tata s-a dus până-n sat şi a angajat pe cineva cu căruţă, care să-l ducă până la Prut. Ajunşi la râu, tata a trecut cu noi şi ne-a lăsat la Ştefăneşti, în judeţul Botoşani. A descărcat căruţa şi s-a întors să ducă calul şi trăsura înapoi. Deja se mina podul de la Ştefăneşti ca să fie dat în aer”. La primul refugiu, doamna Ileana avea 4 ani şi 8 luni. Ţinea minte tot ce s-a petrecut atunci, zicând că refugiul a forţat-o să aibă amintiri prea devreme. În aceeaşi cameră cu noi era şi soţul ei, domnul Eugen, care asculta cele povestite. Pendulul ceasului amintea de scurgerea tăcută a clipelor, atunci când doamna Ileana punea capăt frazei, ca să înceapă o alta.

„Pâinea de refugiat nu este chiar atât de dulce”

Refugiul i-a adus tocmai în judeţul Alba, în satul Sibişeni, unde părintele a fost transferat ca preot, fiind ajutat chiar de mitropolitul de atunci al Ardealului, Înalt Preasfinţitul Nicolae Bălan. Peste un an, părintele a revenit în Basarabia eliberată. Însă bucuria revenirii acasă nu a durat mult, căci peste trei ani, în 1944, părintele şi familia sa s-au refugiat iarăşi. „În momentul refugiului din 1944, tata a mers din clasă în clasă şi a spus că cine vrea să se refugieze cu el, îi asigură loc prin Ministerul Învăţământului la internat şi condiţii ca să termine liceul. Au fost câţiva elevi care au făcut lucrul acesta şi care aici au terminat facultăţi şi au avut cariere frumoase. Ei veneau la Biserica „Bucur”, după ce tata fusese numit preot acolo, şi-i spuneau „părintele director”. Doamna Ileana a scos din albumul vechi ce stătea pe masă o fotografie. Pe verso scria: 29 august 1970, aniversarea a 38 de ani a promoţiei anului 1932, clasa a VII-a B, Liceul eparhial din Chişinău. Ceea ce o făcea specială era că poza a fost făcută în curtea Bisericii „Bucur”. „Pentru acele eleve Biserica „Bucur” devenise un loc în care se simţea mirosul pământului de acasă”, a spus doamna Ileana, zâmbind. „Totuşi, să nu credeţi că pâinea de refugiat este chiar atât de dulce. Îmi amintesc că ne-a fost foarte greu. Nu aveam destulă mâncare. Într-o zi mânca la prânz cu noi tata, în alta – mama. Tata a lucrat şi la fermă, ca muncitor. Salariul de preot nu-i ajungea, de aceea muncea acolo, împreună cu încă un preot, Ilie Tocan, fost profesor la Liceul eparhial din Chişinău. Ei lucrau la sortatul şi pusul cartofilor în pământ”.


Părintele Alexie la Biserica „Bucur”

Povestea părintelui Alexie nu contenea. Am aflat că a fost numit preot la Biserica „Bucur” în 1949, după ce a lucrat ca preot misionar la fabricile din Bucureşti. „Când a fost numit slujitor acolo, se temea că n-o să ştie să vorbească. Atunci, un părinte apropiat i-a spus: „Vorbeşte cum vorbeşti dumneata şi o să te înţeleagă, fiindcă se simte că-i iubeşti”. Lui tata îi plăcea să lucreze cu oamenii, dar Biserica „Bucur” nu avea parohie. Exista o lume care venea din curiozitate, ca la un monument istoric. Biserica „Bucur” e o biserică ţărănească în mijlocul unui oraş în care se pretinde a fi prima biserică. E o legendă – nu există date istorice -, dar e o legendă formidabilă. Un oraş care a devenit capitala ţării, un oraş care a devenit important s-a cristalizat, s-a concentrat în jurul unei biserici ridicate de un cioban. Tatălui meu îi plăcea foarte mult legenda”. Pe parcurs, la biserică au început să vină credincioşi, dintre care mulţi simţeau nevoia de a se spovedi la părintele Alexie. „Populaţia din Bucureşti este deosebită, pentru că are oameni de înaltă cultură, cu nevoi spirituale foarte mari, dar şi oameni care abia au putut să parcurgă drumul ca să nu fie analfabeţi. Toţi aceşti oameni aveau nevoie de duhovnici”, explică doamna Ileana. „Părintele îşi iubea enoriaşii şi, de multe ori, noi, copiii lui, aveam senzaţia că-i iubeşte mai mult”. În timp ce doamna Ileana povestea, mi-am amintit de cele scrise de ea în carte despre grija pe care părintele o purta corului, de florile de pe colina bisericii, pe care părintele le îngrijea cu multă migală, de nopţile petrecute în micuţa casă de pe colină în timpul posturilor, pentru a se dedica întru totul credincioşilor. „Am povestit în cartea despre Părintele Alexie şi în alte cărţi pe care le-am scris despre suferinţele poporului nostru, pentru că am crezut că lucrurile astea trebuie povestite şi va putea fi restabilită o normalitate pe baza eticii creştine. Însă intelectualii de mare calitate, care au supravieţuit ca intelectuali formatori de opinie în toţi aceşti 50 de ani de comunism în România, au strâmbat din nas la povestirile noastre”. Vedeam părerea de rău în privirea doamnei Ileana. „Eu sunt obsedată de Basarabia adevărată, de Basarabia românească. A rămas puţin din ea acum, dar asta nu înseamnă că ea trebuie lăsată…”.