APOSTOLUL
Fraţilor,
Avraam, prin credinţă, a locuit vremelnic în pământul făgăduinţei, ca într-un
pământ străin, locuind în corturi cu Isaac şi cu Iacov, cei dimpreună
moştenitori ai aceleiaşi făgăduinţe; căci aştepta cetatea cu temelii puternice,
al cărei meşter şi lucrător este Dumnezeu.
Şi ce voi
mai zice? Căci timpul nu-mi va ajunge, ca să vorbesc de Ghedeon, de Barac, de
Samson, de Ieftae, de David, de Samuel şi de prooroci, care, prin credinţă, au
biruit împărăţii, au făcut dreptate, au dobândit făgăduinţele, au astupat
gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, s-au
împuternicit, din slabi ce erau s-au făcut tari în război, au întors taberele
vrăjmaşilor pe fugă. Unele femei şi-au luat pe morţii lor înviaţi. Iar alţii au
fost chinuiţi, neprimind izbăvirea, ca să dobândească mai bună înviere; alţii
au suferit batjocură şi bici, ba chiar lanţuri şi închisoare. Au fost ucişi cu
pietre, au fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu fierăstrăul, au murit ucişi cu
sabia, au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, lipsiţi, strâmtoraţi,
rău primiţi. Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, şi în
munţi, şi în peşteri şi în crăpăturile pământului. Şi toţi aceştia, mărturisiţi
fiind prin credinţă, n-au primit făgăduinţa pentru că Dumnezeu rânduise pentru
noi ceva mai bun, ca ei să nu ia fără noi desăvârşirea.
EVANGHELIA
MATEI 1, 1-25
Cartea
neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam. Avraam a născut pe
Isaac, Isaac a născut pe Iacob, iar Iacob a născut pe Iuda şi pe fraţii lui. Iuda
a născut pe Fares şi pe Zara din Tamar, iar Fares a născut pe Esrom; Esrom a
născut pe Aram. Aram a născut pe Aminadav, Aminadav a născut pe Naason, iar
Naason a născut pe Salmon. Salmon a născut pe Booz din Rahav; Booz a născut pe
Obed din Rut; Obed a născut pe Iesei, iar Iesei a născut pe David împăratul.
David împăratul a născut pe Solomon din femeia lui Urie; Solomon a născut pe
Roboam; Roboam a născut pe Abia, iar Abia a născut pe Asa. Asa a născut pe
Iosafat; Iosafat a născut pe Ioram, iar Ioram a născut pe Ozia. Ozia a născut
pe Ioatam; Ioatam a născut pe Ahaz, iar Ahaz a născut pe Ezechia. Ezechia a
născut pe Manase; Manase a născut pe Amon; Amon a născut pe Iosia, iar Iosia a
născut pe Iehonia şi pe fraţii lui, la strămutarea în Babilon. Iar după
strămutarea în Babilon, Iehonia a născut pe Salatiil; Salatiil a născut pe
Zorobabel; Zorobabel a născut pe Abiud; Abiud a născut pe Eliachim; Eliachim a
născut pe Azor. Azor a născut pe Sadoc; Sadoc a născut pe Achim; Achim a născut
pe Eliud; Eliud a născut pe Eleazar; Eleazar a născut pe Matan; Matan a născut
pe Iacob, iar Iacob a născut pe Iosif, bărbatul Mariei din care s-a născut
Iisus, care se cheamă Hristos. Deci, toate neamurile: de la Avraam până la
David, sunt patrusprezece neamuri; de la David până la strămutarea în Babilon,
sunt patrusprezece neamuri; şi de la mutarea în Babilon până la Hristos, sunt
patrusprezece neamuri. Iar naşterea lui Iisus Hristos, aşa a fost: după ce mama
Sa, Maria, a fost logodită cu Iosif, şi înainte de a fi ei împreună, s-a aflat
că ea are în pântece din Duhul Sfânt. Iar Iosif, bărbatul ei, fiind om drept şi
nevoind să o vădească, a voit s-o lase în ascuns. Pe când însă cugeta el
acestea, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis, grăind: Iosife, fiul lui
David, nu te teme a lua pe Maria, femeia ta, căci Cel zămislit într-însa este
din Duhul Sfânt. Ea va naşte fiu şi-I vei pune numele: Iisus, căci El va mântui
poporul Său de păcate. Iar acestea toate s-au făcut, ca să se împlinească ceea
ce vestise Domnul prin proorocul, care zice: iată Fecioara va avea în pântece
şi va naşte Fiu şi-i vor pune numele Emanuil, care înseamnă: Dumnezeu este cu
noi. După ce s-a deşteptat din somn, Iosif a făcut aşa precum i-a poruncit
îngerul Domnului şi a luat la el pe femeia sa. Dar n-a cunoscut-o pe ea, până
ce a născut pe Fiul său cel Unul-Născut, căruia I-a pus numele Iisus.
PS Sebastian, Episcopul Slatinei: Despre vindecarea arborelui genealogic
Dreptmăritori
creştini,
Pentru
două motive cred că au socotit Sfinţii Părinţi că este bine ca astăzi, înainte
de Crăciun, să fie subliniată umanitatea Mântuitorului Iisus Hristos. Întâi,
spune Sfântul Apostol Pavel: „Într-adevăr, nu a luat firea îngerilor, ci sămânţa
lui Avraam a luat” (Evr. 2, 16), arătând astfel că Mesia Hristos nu a fost înger
după cum în mod greşit credeau unii, dar nici numai Dumnezeu, după cum, la fel
de greşit, au crezut alţii. Nu a voit Dumnezeu să mântuiască lumea printr-un înger,
căruia foarte lesne i-ar fi putut porunci să se supună, cu firea sa nematerială,
tuturor suferinţelor pe care viaţa aceasta pământească I Le-a rezervat Mântuitorului
întrupat. Nu a voit, de asemenea, să mântuiască lumea nici prin Fiul doar ca
Dumnezeu, ci a dorit ca Acesta să ia asupra Sa firea cea omenească, adică să Se
întrupeze. Evanghelia de astăzi ne atrage atenţia, aşadar, că Iisus Hristos a
fost nu numai Dumnezeu, ci şi Om. Şi pentru aceasta ne arată concret care sunt strămoşii
Săi: că provine din neamul lui Avraam, Isaac, Iacov, David, Solomon şi ceilalţi,
de trei ori câte patrusprezece neamuri. De ce atâtea? Pentru că patrusprezece înseamnă
de două ori şapte, iar şapte este număr sfânt; este simbolul sfinţeniei. Şi S-a
născut Iisus Hristos pe acest pământ atunci când de trei ori câte patrusprezece
neamuri au „plinit vremea” (Gal. 4, 4). Acesta este unul din motivele pentru care
pericopa evanghelică de astăzi ne enumără toate aceste neamuri ale Domnului –
pentru a ne convinge că El a fost şi Om, şi deopotrivă ca Om şi Dumnezeu a pătimit,
a suferit bătăi şi ură, a fost răstignit, iar după aceea S-a ridicat din morţi,
înviind tot neamul omenesc.
În al doilea rând, evanghelia de astăzi vrea să ne mai spună şi că Iisus Hristos S-a născut dintr-un neam anume, aşa după cum şi noi oamenii ne naştem dintr-un anumit neam. Nu ne creează Dumnezeu ca pe Adam, fără strămoşi, ci fiecare dintre noi ne tragem dintr-un neam anume; avem strămoşi, părinţi şi, la rândul nostru avem copii, nepoţi şi strănepoţi.
Iată-l
aşadar pe om ca o za în acest lanţ al creaţiei, căci Dumnezeu nu creează
suflete din nimic, ci deopotrivă din fiinţa părinţilor şi strămoşilor lor şi
din darul Său. De aceea la un moment dat Dumnezeu, în Vechiul Testament, a
spus:
„Ascultă,
Israele: Eu Domnul Dumnezeul tău sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii,
pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi al patrulea
neam, şi Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce Mă iubesc şi păzesc
poruncile Mele” (Ies. 20, 5).
Dumnezeu
însuşi priveşte omenirea în această legătură de zale ale unui singur lanţ,
pentru că El a creat un singur cuplu de oameni, din care ne-am născut apoi
toţi.
Ce înseamnă
că pedepseşte pe copii până la al treilea şi al patrulea neam pentru vina
părinţilor lor? Este oare Dumnezeu nedrept ori răzbunător? Vi-L imaginaţi,
oare, stând undeva la un „birou” şi calculând: „Vasăzică, acesta a făcut atâtea
păcate, înseamnă că voi avea de-a face cu fiii, cu nepoţii, cu strănepoţii şi
stră-strănepoţii lui…” Priviţi oare faptul acesta, de a purta vina părinţilor
noştri în noi atât de „exterior” şi de „contabil”? V-aţi gândit vreodată la
asta? Credeţi că se apucă Dumnezeu să ţină socoteală păcatelor noastre,
împărţindu-le pe nepoţi şi pe strănepoţi în mod atât de „matematic”? Nu, dragii
mei, este vorba despre un rău pe care ni-l facem singuri! Cum aceasta?! A pus
Dumnezeu în noi, în „lanţul” acesta al omenirii, legea potrivit căreia ne putem
ridică unii pe alţii, ispăşind unii pentru alţii, dar şi „afectându-ne” unii pe
ceilalţi, pentru că lanţul este unul şi se îndreaptă către acelaşi Dumnezeu.
Fiecare
dintre noi, am spus, ne naştem dintr-un anumit neam; trup din trupul părinţilor
noştri şi, ceea ce este şi mai interesant, suflet din sufletul lor. E adevărat
că Dumnezeu adaugă partea Sa şi darul Său la crearea şi la „înfiinţarea”
fiecărui suflet, însă în bună măsură fiecare dintre noi moştenim pe înaintaşii
noştri pe linie genealogică. Această este o realitate cât se poate de evidenţă:
copiii seamănă cu părinţii şi bunicii lor nu numai fizic, ci şi spiritual.
Moştenesc darurile sufleteşti ale părinţilor, ale strămoşilor şi moşilor lor.
Poartă în ei atât frumuseţea şi urâţenia fizică şi spirituală, cât şi păcatele
şi virtuţile lor.
În mod cu
totul excepţional, Dumnezeu intervine totuşi, uneori, înzestrând oameni
deosebiţi pentru misiuni deosebite. În mod normal însă şi, în general, fiecare
tragem după noi acest lanţ al părinţilor şi strămoşilor noştri. Sufletul lor
curat sau întinat contribuie deopotrivă la curăţirea ori întinarea sufletului
nostru. Iată o pricină în plus ca fiecare dintre noi – şi mai cu seamă cei care
aveţi familie – să va puneţi problema la modul cel mai responsabil. Daţi
naştere la copii. Să luăm aminte, însă, că relele pe care le săvârşim noi,
viaţa dezordonată sau necredinţa noastră afectează sănătatea fizică şi
spirituală, şi deci fiinţa copiilor noştri! Într-un fel sau altul, datorită
iresponsabilităţii noastre, ne facem duşmanii – atât fizic, dar mai ales spiritual
– copiilor care iau fiinţă din noi. Aşadar, purtăm în noi virtuţile şi păcatele
părinţilor şi strămoşilor noştri, iar cei de după noi vor purta în ei virtuţile
şi păcatele noastre. Şi aşa după cum Adam a născut spre păcat şi spre blestem
întregul neam omenesc, Iisus Hristos trage astăzi după Sine acelaşi neam,
începând cu Avraam – socotit Părintele neamului lui Israel şi al omenirii
întregi; trage după Sine întregul neam pământesc şi mântuieşte lumea.
Hristos
Domnul nu S-a născut pe pământ pentru Sine – pentru că nu avea nevoie să Se
nască, deoarece Se născuse deja din veci din Tatăl, după cum spunem de fiecare
dată în Crez - ci S-a întrupat pentru strămoşii Săi după trup: pentru Avraam,
Isaac, Iacob etc, mântuind tot neamul pământesc, căzut prin cel ce a atras
asupra lui blestemul. Există, deci, şi fenomenul invers. Copiii poartă în ei
vina părinţilor lor, dar pot şi stopa această perpetuare a păcatelor şi a
slăbiciunilor în cadrul neamului lor. Şi, la modul acesta, fiecare dintre noi
suntem datori să ne vindecăm propriul arbore genealogic, pentru ca răul să nu
se mai perpetueze în neamul nostru.
Îmi aduc
aminte şi ce mi-a spus un părinte: Eu m-am făcut călugăr, zice, pentru că am
citit într-o carte aşa: Cel care se face călugăr îşi mântuieşte neamul până la
a şaptea generaţie. Cum adică? Prin nevoinţa lui, prin asceza lui, prin viaţa
lui de sfinţenie, prin viaţa lui curată, prin rugăciunea pentru părinţi şi
pentru strămoşi îşi vindecă arborele genealogic îmbolnăvit adesea de păcat.
Iubiţi
credincioşi,
Se spune
despre Vespasian, împăratul Romei că, prin anii 70 d.H., a adunat într-o zi
senatul şi a făcut sfat căutând un nume mai potrivit pentru zeitatea lor
supremă. Şi, luând senatorii cuvântul pe rând, unul a susţinut că numele zeului
lor ar trebui să exprime numaidecât puterea şi stăpânirea, pentru că prin
putere, prin vitejie şi victorii măreţe romanii au făcut atât de întins
imperiul lor. Altul, luând cuvântul, a spus: Nu, zeul nostru suprem trebuie să poarte
însemnele bogăţiei şi bunăstării, având în vedere faimoasele drumuri pe care
le-au construit romanii, apeductele, amfiteatrele şi celelalte clădiri
grandioase, rămase celebre până astăzi. Altul a zis: Nu, ci zeitatea noastră
supremă ar trebui să se distingă prin înţelepciune şi cultură, pentru cultură
creată de Imperiul Roman. A fost însă şi o voce care a arătat că mai presus
decât puterea ori bogăţia, mai mare decât înţelepciunea şi cultura, şi mai
preţios decât orice dar de pe acest pământ este unul care le întrece pe toate:
iubirea.
Şi a argumentat: Dacă vom
hotărî ca zeitatea noastră supremă să poarte expresia puterii, nu toţi oamenii
vor fi puternici. Dacă vom face pe zeul nostru simbol al bogăţiei, nu toţi
oamenii vor fi bogaţi. Asemenea, dacă ar fi întruchiparea culturii, nu toţi vor
avea cultură. Însă, dacă vom face din zeitatea noastră supremă zeul iubirii,
cunoaştem cu toţii prea bine că nimeni niciodată, în lumea această, nu va putea
trăi fără iubire…
Ce înţelept
cuvânt! Dumnezeul nostru, al creştinilor, oare cum se numeşte? Va amintiţi
cuvântul „Apostolului iubirii” – Sfântul Evanghelist Ioan – , care spune că „Cel ce nu
iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, căci Dumnezeu este iubire“? (I În. 4,8).
Este lucru
învederat, potrivit învăţăturii noastre de credinţă că, fără iubire faţă de
Dumnezeu, fără iubirea Lui faţă de noi şi fără iubirea noastră întreolaltă şi „bunăvoire”, cum cântau îngerii la naşterea lui Hristos, nu ar putea trăi
nimeni.
De aceea,
este cazul acum, la Crăciun, mai mult că oricând, să ne aducem aminte de
cuvintele acestea:
„Căci
Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca
oricine crede în El să nu piară...” (În. 3, 16),
precum şi de frumosul irmos:
precum şi de frumosul irmos:
„Hristos se
naşte, slăviţi-L! Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L! Hristos pe pământ,
înălţaţi-vă! Cântaţi Domnului tot pământul, şi cu veselie lăudaţi-L popoare, că
S-a preaslăvit“ [1].
Este imnul
cu care Biserica noastră se străduieşte de aproape o lună de zile, prin
intonarea lui la sfintele slujbe, să atragă atenţia că în curând Se va naşte
Hristos. Că Dumnezeu a iubit lumea atât de mult, încât şi-a dat pe propriul Său
Fiu din iubire – supremul sentiment ce călăuzeşte şi însufleţeşte omenirea,
nepieritorul sentiment ce se identifică cu Dumnezeu însuşi.
Dragii mei,
Ascultăm de
câteva zile bune frumoasele colinde închinate acestui măreţ eveniment din viaţă
omenilor. Am început deja să trăim sensibilitatea şi frumuseţea acestei
sărbători. Am intrat în atmosfera celei mai plăcute perioade a anului. Am
început să respirăm deja aerul şi mireasma deosebită a colindelor şi a
gingăşiei Micului Hristos ce Se va naşte peste numai câteva zile în ieslea
Betleemului. Vă întreb, însă, ne-am hotărât noi să întâmpinăm acest praznic
frumos al creştinătăţii aşa cum se cuvine? Ne-am decis să-L primim noi pe
Micuţul Prunc, abandonat atunci într-o peştera, pentru că nu s-a găsit nimeni
în stare să-L primească în casă sa? Şi dacă da, ne-am gândit să-L primim cu
suflete calde, mai calde decât răceală ieslei din Betleem? Am început să ne
schimbăm făptură noastră, să o facem mai binevoitoare decât atitudinea
bătrânului Crăciun, care nu a putut oferi Fecioarei Maria şi bătrânului Iosif
alt sălaş să-L nască pe Hristos, decât numai peştera rece? Ne-am propus să
primim Crăciunul acesta cu inima mai curată decât albeaţa zăpezii care
învesmântează natura întreagă şi o face atât de frumoasă? Am început, dragii
mei, să simţim în fiinţă noastră că Hristos Se naşte?… Peste câteva zile,
aşadar, Hristos Se naşte. Tu cum Îl vei primi? Tu ce ai făcut ca El să Se nască
şi pentru tine? Să Se nască şi în sufletul tău? Să fie şi în sufletul tău
sărbătoare şi praznic, aşa cum a fost acum două mii de ani în Betleem, când S-a
născut Hristos? Tu ce eşti gata să faci pentru asta?…“
[1] Irmosul
Cântării I de la Catavasiile Crăciunului
(din: †
Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanatilor, Predici la Duminicile de peste
an, Slatina, 2011)
Sursă: Război întru cuvânt
0 comments:
Trimiteți un comentariu