Predica la Duminica a XXVII-a după Rusalii / Gârbovirea nevăzută – adâncul neștiut al patimilor

 

APOSTOLUL

 

Fraţilor, întăriţi-vă în Domnul şi întru puterea tăriei Lui. Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului. Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh. Pentru aceea, luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea şi, toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare. Staţi, deci, tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcaţi fiind cu platoşa dreptăţii, şi încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii. În toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu.

 

EVANGHELIA

LUCA 13, 10-17

 

În vremea aceea Iisus învăţa, într-o zi de sâmbătă, în sinagogă. Şi iată era acolo o femeie care avea, de optsprezece ani, un duh de slăbiciune, şi care era gârbovă de nu putea să se ridice în sus nicidecum. Iar Iisus, văzând-o, a chemat-o şi i-a zis: femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta. Şi şi-a pus mâinile peste dânsa şi îndată s-a îndreptat şi a început să slăvească pe Dumnezeu. Atunci mai marele sinagogii, mâniindu-se, pentru că Iisus o vindecase sâmbăta, a luat cuvântul şi a grăit poporului: şase zile sunt în care trebuie să se lucreze omul; deci veniţi în aceste zile şi vă vindecaţi, şi nu în ziua sâmbetei. Iar Domnul i-a răspuns şi a zis: făţarnicilor, fiecare dintre voi nu-şi dezleagă, oare, în ziua sâmbetei, boul sau asinul de la iesle şi nu-l duce să-l adape? Dar această femeie, care este fiica lui Avraam şi pe care a legat-o Satana, iată, de optsprezece ani, nu se cădea, oare, să fie dezlegată de legătura ei în ziua sâmbetei? Şi zicând El acestea, s-au ruşinat toţi cei care erau împotriva Lui, iar poporul întreg se bucura de faptele măreţe săvârşite de Dânsul.

 

 

 

Jean Claude Larchet: Gârbovirea nevăzută – adâncul neștiut al patimilor
 

În starea de cădere în care se află, toţi oamenii suferă de patimi într-o măsură sau alta, adică sunt bolnavi din punct de vedere spiritual. Dar cel mai adesea ei nu-şi cunosc nici căderea, nici boala.
 

Îndeobşte, după cum spune Sfântul Macarie Egipteanul, oamenii nu ştiu că firea lor boleşte din pricina acelui rău dintâi al neascultării, care a răzbătut până la noi:
 

“Lumea cea văzută, de la împăraţi până la cerşetori, este într-o neîncetată tulburare, dezordine şi luptă şi nimeni nu cunoaşte pricina. Or, este vădit că răul care a intrat în lume prin neascultarea lui Adam, este centrul tuturor relelor şi cauza morţii. Păcatul care a intrat în lume prin Adam şi care este ca o putere şi o esenţă a lui Satan, a semănat toate relele. El lucrează în ascuns în omul cel lăuntric şi în mintea lui şi-l războieşte cu gândurile. Oamenii nu ştiu că fac aceasta împinşi de o putere străină, socotesc că ele sunt lucruri fireşti şi că din propria lor socotinţa le fac [...]. Astfel, lumea suferă de patimile cele rele şi nu ştie”.
 

Sfântul Simeon Noul Teolog, la rândul său, constată:
 

“Suntem atât de stăpâniţi de patimi şi am ajuns într-o asemenea întunecare şi neştiinţă, încât nu mai simţim starea în care ne aflăm, nu mai ştim nici măcar că făptuim cele rele”.
 

“Lumina sufletului s-a întunecat într-atât, încât nu mai vedem cât de rănit şi sfâşiat este el”, spune un Părinte.
 

Lui Eusebiu, care-l întrebase pentru ce oamenii se străduiesc să se vindece de bolile trupeşti, dar nu se îngrijesc deloc de bolile sufletului lor, Ioan din Singurătate îi răspunde că, din pricina păcatului, “nu mai pot să vadă şi să priceapă nimic, fiind ca nişte morţi, nesimţitori la starea lor lăuntrică”.
 

“Că cei ce suntem în aceste boli [ale patimilor], nu putem să le descoperim, fie din pricina neputinţei, fie din pricina adâncii lor înrădăcinări în noi”.
 

Sfântul Isaac Şirul remarcă faptul că “mulţi fiind bolnavi, nu ştiu nici măcar că sunt bolnavi” şi “cei mai mulţi dintre oameni, bolind [de patimi] se dau drept sănătoşi“.
 

Sfântul Ioan Gură de Aur spune şi el că “cel care s-a predat păcatului, asemenea celui ameţit de beţie, nu ştie deloc că este bolnav”.
 

Iar în altă parte spune limpede:
 

“Ce-i mai groaznic este că noi nici nu ne mai dăm seama de păcatele care ne stăpânesc [...]. Din pricina nesimţirii în care am ajuns, nu ne mai deosebim întru nimic de nebunii care spun şi săvârşesc fără frică fapte pline de primejdie şi de ruşine. Nu le este ruşine deloc de faptele şi de cuvintele lor, ba, dimpotrivă, se mai şi laudă cu ele. Se cred mai sănătoşi decât cei cu adevărat sănătoşi. Aşa suntem şi noi. Ne purtăm cum se poartă oamenii bolnavi, dar nici măcar nu simţim că suntem bolnavi”.
 

Neştiind că-i bolnav, omul căzut nu se îngrijeşte de sănătatea sa şi crede că n-are nevoie de tămăduire. Numeroşi sunt cei care “pentru că nu şi-au simţit patimile, nu s-au îngrijit nici de tămăduirea lor”, constată Sfântul Isaac Şirul. Ei se împotrivesc tratamentului duhovnicesc.
 

“Cum va primi să fie vindecat cel ce nu crede de fel că zace în boală sau cădere?”, se întreabă Sfântul Simeon Noul Teolog. Or, cel care nu-şi cunoaşte starea în care se află nu face altceva decât să şi-o înrăutăţească.
 

“Boala cea mai rea este aceea care macină pe om fără ca el s-o ştie”, ne atrage atenţia Sfântul Ioan Gură de Aur, care, în altă parte, spune în acelaşi sens: “a nu se cunoaşte omul pe sine este culmea nebuniei şi a patimilor”.
 

Chiar dacă începe să înţeleagă care-i este adevărata fire şi, aşadar, să-şi vadă decăderea, adâncurile fiinţei sale lăuntrice nu i se descoperă omului pe dată. Creştinul însuşi, care primeşte prin credinţă şi prin harul Duhului Sfânt puterea de a se cunoaşte, nu-şi vede de la început toate patimile care zac în el, căci pentru aceasta se cere multă nevoinţă. Nici cel care se străduieşte să le cunoască şi să scape de ele nu şi le cunoaşte pe toate; unele îi rămân multă vreme ascunse, iar pe altele şi le ştie numai în parte. Sfântul Macarie Egipteanul spune în nenumărate rânduri că răul moştenit prin păcatul strămoşesc a cuprins întreaga făptura a omului, iar rădăcinile lui sunt foarte adânci. Demonii îşi împlinesc lucrarea lor mai cu seamă în adâncul inimii şi de aceea ea rămâne ascunsă şi nevăzută.
 

“Şarpele care te-a ucis se cuibăreşte în partea cea mai profundă a minţii şi în adâncul cugetelor tale, în aşa-zisele cămări şi ascunzişuri ale sufletului. Într-adevăr, inima este un abis”.
 

Câtă vreme nu împlineşte toate poruncile lui Hristos, omul nu-şi cunoaşte deloc patimile sau le cunoaşte numai în parte, pentru că, aşa cum tâlcuieşte Sfântul Simeon Noul Teolog, are ca un val aşezat peste inima (cf. 2 Cor. 3, 15-16), care-l împiedică să se vadă aşa cum este. Evagrie, Sfântul Ioan Casian şi Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbesc despre “patimile ascunse în inimp”, iar Ioan din Singurătate, despre “mişcările ascunse ale inimii” şi “relele tăinuite”, despre “fiinţa ascunsă” a omului sau despre “lucrurile ascunse în adâncurile inimii”. Sfântul Ioan Scărarul, la rândul său, vorbeşte despre “întunecarea dinăuntru cea nevăzută”. Sfântul Grigorie cel Mare vorbeşte şi el despre patimile “ascunse în cutele cele mai tăinuite ale inimii”.
 

“Nenumărate patimi zac în sufletele noastre fără ca noi să le cunoaştem”, spune iarăşi Evagrie. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Talasie şi Sfântul Isihie Sinaitul reiau această afirmaţie aproape cuvânt cu cuvânt. Sfântul Ioan Casian, în aceeaşi perspectivă, face aluzie la seminţele păcatelor care încolţesc în adâncul inimii, rămânând ascunse în tainiţele lui. Marcu Ascetul spune ca patimile ascunse în inima sunt asemenea şerpilor care se furişează prin case şi vorbeşte despre “poftele ce zac înlăuntrul inimii şi se mişcă cu putere“. El arată că orice patimă, chiar foarte veche, la cel ce nu s-a curăţit deplin constă din predispoziţii latente care se manifestă atunci când află bun prilej. El vorbeşte astfel despre “gândurile rele care zac în noi”, despre “gândurile ascunse pe care le adăpostim în noi”, despre “roiul patimilor ascunse înlăuntru”. Dintre acestea, el pune în evidenţă uitarea, nepăsarea trândava şi neştiinţă, “patimile cele mai adânci şi mai lăuntrice”, “care zac în adâncurile inimii”, păcate rele necunoscute celorlalţi şi socotite ca nici n-ar fi rele, dar care sunt mai stricăcioase decât celelalte. Chiar Apostolul Pavel vorbeşte despre “cele ascunse ale inimii” (1 Cor. 14, 25) şi despre “cele ascunse ale oamenilor” (Rom. 2, 16). Iar Psalmistul I se adresează astfel lui Dumnezeu:
 

“Greșalele, cine le va pricepe? De cele ascunse ale mele curateste-mă” (Ps. 18,13).
 

Omul îşi cunoaşte patimile pe măsură sporirii sale duhovniceşti. Celui care trăieşte departe de Dumnezeu, ele îi rămân cu totul ascunse ori le vede numai când se manifestă în mod grosolan sau cu violenţă.
 

Însă cel ce se apropie de El şi-I împlineşte poruncile, le vede tot mai limpede, în lumina Duhului Sfânt. În această privinţă, e mare deosebirea între omul păcătos, cu totul orb în fața patimilor, şi cel care sporeşte în nevoinţă. Cel dintâi nu-şi vede patimile până când acestea nu întrec măsura păcătoşeniei celor din preajma sa; privirea nevoitorului însă le zăreşte pe cele ascunse în cele mai adânci tainiţe ale inimii sale.
 

“Câtă vreme cineva este ţinut de lucrurile cele văzute ale acestei lumi, este încurcat cu diferite legături pământeşti şi este antrenat în patimile cele rele, nici măcar nu ştie că înăuntrul său mai există o luptă, o bătălie şi un război. Abia atunci când omul se ridică la luptă şi se eliberează de legăturile văzute ale acestei lumi [...], când începe să stăruiască în poruncile Domnului, lepădându-se de lumea aceasta, abia atunci poate să cunoască lupta cea lăuntrică a patimilor, care se ridică în el, războiul cel lăuntric şi cugetele cele viclene. Dacă nu se ridică la luptă, după cum am spus mai înainte, dacă nu se leapădă de lume, dacă nu se dezbară din toată inima de poftele cele pământeşti şi dacă nu vrea să se lipească cu totul de Domnul, nu cunoaşte vicleniile ascunse ale duhurilor răutăţii, nici patimile cele ascunse în el, ci este străin de el însuşi, neştiind că poartă în sine răni şi patimi ascunse“.
 

Pentru a ne face să înţelegem deosebirea dintre ochiul fin al celui care duce război duhovnicesc şi orbirea celui care nici nu ştie că există un astfel de război, Sfântul Ioan Casian se foloseşte de o comparaţie foarte lămuritoare:
 

“Să presupunem că au intrat într-o casă mare, cu multe lucruri, unelte, vase, doi oameni: unul cu vederea bună, iar altul bolnav de ochi. Cel ce nu poate vedea totul va spune că în casă nu sunt decât dulapuri, paturi, scaune, mese şi altele pe care le-a identificat nu atât cu ochii, cât pipăindu-le. Dimpotrivă, cel cu ochi sănătoşi vede chiar şi cele mai ascunse lucruri şi spune că în acea casă sunt multe şi nenumărate alte lucruri mici. Acestea, dacă ar fi strânse grămadă, ar egala sau ar întrece prin mulţimea lor pe cele puţine, pe care le pipăie cel cu vederea slabă. Aşa sunt sfinţii, care sunt, ca să zic aşa, văzători. Ei, având cea mai mare dorinţă de desăvârşire, chiar pe acelea pe care ochii întunecaţi ai minţii noastre nu le văd, le surprind în ei repede şi le osândesc foarte aspru. Cei ce nu şi-au pătat conştiinţa cu nici cel mai mic păcat, tot aşa cum se vede bine un neg pe o piele albă ca zăpadă, se socotesc plini de multe pete [...]. Dimpotrivă, cei care îşi acoperă ochii inimii lor cu veşmântul gros al patimilor şi, potrivit cuvântului Mântuitorului, “văd fără să vadă şi aud fără să audă şi să înţeleagă“ (Mt. 13, 13) abia dacă văd în adâncul inimii lor păcatele mari şi aducătoare de moarte; cum ar putea ei să vadă cum se strecoară gândurile vinovate sau acele porniri ascunse şi necurate ale desfrânării, care atâta mintea prin uşoare şi viclene ispite. Ei nu pot să-şi privească cu vedere limpede robia sufletului lor”.
 

Dintre toate patimile, mândria întunecă cel mai mult conştiinţa omului şi-l face să nu-şi cunoască bolile sufletului, nici pe cele mici şi tăinuite, nici pe cele mari şi vădite. “Trufia pricinuieşte uitarea păcatelor”, spune Sfântul Ioan Scărarul.
 

“Mulţi dintre cei mândri nu se cunosc pe ei înşişi socotind că sunt nepătimaşi, şi-au văzut sărăcia virtuţii în ceasul ieşirii din viaţă“.
 

Mândria este cea care duce pe om la “îndreptăţirea de sine”, după cum spun Părinţii, care-l face să nu-şi recunoască păcatul şi să nu fie conştient de el.
 

Se întâmplă că însuşi omul duhovnicesc nu-şi cunoaşte patimile, pentru că adesea, după cum arată Sfântul Maxim Mărturisitorul, ele se afla în stare de nelucrare (anergesia) sau, altfel spus, sunt inactive ori dormitează. Nemişcarea lor îndelungată îl face chiar pe cel veghetor să se socotească lipsit sau izbăvit de ele. Iar atunci, pacea sufletului său nu este altceva decât o mare înşelare.
 

Într-adevăr, pe lângă pacea pe care o rodeşte nepătimirea, la care se ajunge pe culmile nevoinţei, când omul este cu adevărat izbăvit de orice patimă, există, după cum arată Evagrie, o stare de pace mincinoasă, care rezultă din retragerea demonilor, atunci când aceştia sunt siguri că în fapt bietul suflet se află în stăpânirea lor. De pildă, atunci când fie slava deşartă, fie mândria iau locul tuturor celorlalte patimi.
 

Se mai poate ca, prins în mulţimea şi agitaţia treburilor lumeşti, omul să nu-şi simtă patimile, preocupările de zi cu zi împiedicându-l să-şi cunoască starea.
 

“Prin trup, sufletul e distrat şi uită de patimi”,
 

spune, în acest context, Avva Dorotei; însă, spune tot el,
 

“să vină careva dintre voi, să-l închid într-o chilie întunecoasă, să nu mănânce, să nu bea, să nu doarmă, să nu se întâlnească cu nimeni, să nu cânte psalmi, să nu se roage, nici să-şi amintească deloc de Dumnezeu numai trei zile. Şi vei afla ce fac patimile cu el”.
 

Când însă omul părăseşte cărările lumii şi începe să umble pe calea duhovnicească, se stârnesc în el cu furie patimi până atunci neştiute sau care-i păreau cu totul mici şi neînsemnate.
 

“Să nu ne mirăm – spune Sfântul Ioan Scărarul – dacă, intrând în arena nevoinţei, ne vom vedea la început mai pătimaşi decât în viaţa din lume [...]. Căci fiarele ascunse, mai înainte nu se arătau“.
 

Iar Avva Talasie atrage atenţia asupra faptului că:
 

“în sufletele noastre se ascund patimi foarte rele. Ele se dau pe faţă însă abia atunci când respingem lucrurile“.
 

Cel mai adesea, în vreme de ispită află omul care-i sunt patimile.
 

“Sunt multe patimi în suflet pe care nu le cunoaştem până când nu vine ispită, ca să ni le arate“, spune Evagrie.
 

De asemenea, omul nu-şi cunoaşte patimile câtă vreme nimeni şi nimic nu i le trezeşte şi nu i le răscoleşte. Dacă nu are gânduri păcătoase, aceasta nu înseamnă că e lipsit de păcate, ci doar că pe moment lipseşte lucrul în stare să i le stârnească.
 

“Altceva este a te izbăvi de gânduri şi altceva a te elibera de patimi. Adeseori se izbăveşte cineva de gânduri, când nu sunt de faţă acele lucruri faţă de care are anumite patimi. Dar patimile se ascund în suflet, iar când se arata lucrurile, ies la iveală“.
 

Ştim din viaţa pustnicilor că în singurătate nu se mişca în om patimile pe care le isca întâlnirea cu semenii; dar ele se ivesc îndată ce se părăseşte sihăstria.
 

“Negreşit, orice patimi nevindecate vom duce în pustie, le vom simţi acoperite în noi, şi nu sugrumate“,
 

spune Avva Ioan Casian:
 

“Câte un om pare răbdător şi smerit până nu s-a întovărăşit cu cineva, dar cum s-a ivit prilej de iritare, îl şi vezi revenit îndată la firea lui de mai înainte. Patimile ce stăteau ascunse au şi irupt ca nişte cai fără zăbala care, după o prea lungă odihnă, ţâşnesc năvalnic şi sălbatic din grajd, rănindu-l de moarte pe cel care-i mâna. Într-adevăr, întrerupând legăturile noastre cu semenii şi mai mult se aprind în noi patimile dacă n-au fost sugrumate mai înainte“.
 

Acelaşi Sfânt Părinte, în altă scriere a sa, spune din nou că dacă omul nu lupta împotriva patimilor sale şi nu le smulge din suflet, ele nu pier, ci, dimpotrivă, se întăresc tot mai mult:
 

“Să ştim bine că dacă ne retragem în locuri îndepărtate şi pustii fără să ne fi curăţit de toate patimile noastre, nu înseamnă că, nemaiputându-le practică acolo, ele nu există în noi ca dorinţă. Rămâne ascunsă în noi, şerpuind oarecum, rădăcina tuturor patimilor dacă n-a fost smulsă, şi o simţim după oarecare semne că trăieşte încă în noi. Şi nu doar trăieşte, ci şi sporeşte tot mai mult“.
 

“Lucrarea păcatului ne lipseşte, iar nu pofta. Aceste patimi, dacă ne amestecăm din nou cu oamenii, de îndată ies din hrubele simţurilor noastre, dovedind că ele nu se nasc atunci când ţâşnesc cu putere, ci că abia atunci au ieşit la iveală, după ce stătuseră multă vreme ascunse“.
 

Învăţătura Sfântului Părinte e limpede: până nu e deplin stârpită din suflet, patima rămâne vie şi creşte în ascuns, fără ca omul să-şi dea seama; şi, pe măsură ce creşte, capăta tot mai multă putere şi, îndată ce află prilejul, izbucneşte cu cea mai mare furie. Aceasta se întâmplă însă numai dacă omul e lipsit de luare-aminte şi nu se străduieşte s-o biruie cu puterea harului.
 

Vedem din toate aceste texte că pornirile pătimaşe ale omului nu sunt determinate, aşa cum se crede cel mai adesea, de circumstanţe exterioare. Evenimentele şi oamenii nu fac decât să dea la iveală patimile ascunse în suflet.
 

“Fiecare este ispitit de propria sa poftă atunci când e tras şi momit de ea“, spune Sfântul Apostol Iacov în epistola sa (1, 14). Iar Sfântul Ioan Casian atrage atenţia asupra faptului că:
 

“Negreşit, niciodată nimeni nu e împins la păcat fiind aţâţat de patima altuia dacă n-are închisă în inima lui hrana păcatelor şi nici nu trebuie să credem că cineva este amăgit pe dată când, la vederea frumuseţii unei femei, cade în neruşinata desfrânare, ci mai degrabă că aceasta vedere a fost doar prilejul care a scos la suprafaţă boala ascunsă, încuibată în adâncul lui“.
 

“E un lucru de râs şi o judecată strâmbă – scrie Avva Dorotei – să spună cineva despre un altul care l-a supărat zicându-i vreun cuvânt: “De nu venea acesta şi nu-mi vorbea şi nu mă tulbura, n-aş fi păcătuit”.Oare cel ce i-a spus lui acel cuvânt a sădit în el patima? Acela doar i-a arătat lui patima care era în el [...]. Aşa şi acesta se socotea pe sine şezând în pace şi în linişte, dar înlăuntrul lui avea patima şi nu ştia. A fost de-ajuns să-i spună fratele acela un singur cuvânt şi a scos la arătare putreziciunea ascunsă înlăuntru”.
 

Dând un acelaşi exemplu, Sfântul Ioan Casian conchide:
 

“Când cineva învins de o ocară se aprinde de focul supărării, trebuie să credem că pricină acelui păcat nu este muşcătura defăimării, ci mai degrabă vădirea slăbiciunii ascunse“.
 

Patimile pe care omul nu şi le cunoaşte generează o profundă stare de boală. Cu patimile ştiute – care şi ele rănesc grav sufletul – omul se poate lupta mai uşor. Însă cele ascunse – fie tainice prin natura lor, fie de care omul însuşi nu vrea să ştie, fie nemărturisite – sunt pricină de mult rău şi de boală grea a sufletului. Active şi puternice, pentru că au fost lăsate să crească şi să se întărească fără nici o oprelişte, ele rod şi măcină pe încetul sufletul, surpându-l pe neştiute.
 

“Gândul ascuns ruinează sufletul, iar cel ce se tăinuieşte pe şine se va îmbolnăvi“, spune Sfântul Ioan Casian. Iar într-una din convorbirile sale duhovniceşti aminteşte cuvintele lui Avva Theor despre “puterea pe care gândurile ascunse o au asupra noastră, despre natura lor şi despre robia groaznică în care ne ţin câtă vreme rămân nemărturisite”.
 

Un alt Sfânt Părinte învaţa, în acelaşi sens:
 

“Pe măsură ce omul îşi tăinuieşte cugetele, ele se înmulţesc şi se fac puternice [...]. După cum cariul macină lemnul, tot aşa gândurile păcătoase strică inima“.
 

Aşadar, primul pas spre tămăduirea sufletului este scoaterea la lumina a patimilor care zac în el, că omul să-şi vadă şi să-şi cunoască starea de păcătoşenie.
 

(Jean Claude Larchet, Creştinul în fata bolii, suferinţei şi morţii, Editura Sophia, Bucureşti, 2004)

 

Sursă: Război întru cuvânt