Spovedanie cutremurătoare: povestea tânărului bântuit de sinucidere, care a ajuns preot după ce „Dumnezeu l-a atins” la mormântul lui Arsenie Boca (I)

de Remus Florescu, 17 august 2013

 

Un tânăr pentru care lumea era o nesfârşită suferinţă, cu o singură scăpare: sinuciderea. Aşa era Ciprian Negreanu pe 8 mai 1993, când a ajuns la Prislop cu un prieten care gândea la fel. La mormântul lui Arsenie Boca, fără să ştie de ce, au început amândoi să plângă. Şi Negreanu, şi prietenul său sunt acum preoţi. După 20 de ani, părintele vorbeşte despre cum "a pus Dumnezeu mâna pe el" şi face o analiză sinceră a relaţiei românilor cu credinţa.

Puţini oameni pot să spună că au asistat la o minune, iar şi mai puţini pot spune că au fost ei înşişi protagoniştii unui astfel de fenomen. În cel mai mare complex studenţesc din Cluj-Napoca, Hasdeu, care găzduieşte mii de studenţi, camuflată bine între pomi înalţi, se află o biserică maramureşeană, din lemn, autentică. Aici slujeşte, din 2005, preotul Ciprian Negreanu (40 de ani), un om cu o aură de bunătate care poate dezpietri cel mai negru suflet. El este dovada vie că minunile se mai întâmplă şi în zilele noastre. Toţi cei care au ascultat povestea evenimentului petrecut într-o zi de 8 mai 1993, la mormântul lui Arsenie Boca, duhovnicul considerat de mulţi credincioşi drept „ultimul sfânt al românilor“, nu vor rămâne aceiaşi oameni.

„Weekend Adevărul“: Cine a fost părintele Ciprian Negreanu înainte de a se întoarce la Dumnezeu?

Ciprian Negreanu: Am fost asemenea multor tineri pe care în adolescenţă îi apucă gândurile, se gândesc cum e viaţa, dacă să credem în Dumnezeu, de ce credem. Mi-am dat seama mai încolo că revolta şi învârtoşarea mea au fost împotriva unui chip al lui Dumnezeu pe care îl aveau oamenii obişnuiţi, care se numeau credincioşi, sărăcuţii, la un anumit nivel de înţelegere şi de cultură. Eu nu-l puteam primi ca pe un Dumnezeu deplin, era un fel de credinţă amestecată cu soarta, un fel de „ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus“, un fel de credinţă în care nimic nu se explica. Eram fiu de preot, dar tot nu puteam înţelege anumite gesturi ce se făceau în timpul liturghiei sau ale creştinilor. De ce ne închinăm, de ce aşa e crucea. Toate acestea aveau o explicaţie subţire, mai ales că eram în perioada comunistă. „Aşa treb’e, că aşa e de când ne ştim, aşa ne-am născut“, ăsta era răspunsul. Întrebările astea nu-mi dădeau prea multă odihnă şi mă făceau să fiu tulburat. Ca orice tânăr care se respectă, suferinţa şi durerea, nedreptăţile, urâciunile pe care le vedeam în lume mă tulburau. Cum zicea (n.r. – Petre) Ţuţea, „dacă nu eşti de stânga până la 20 de ani, nu ai inimă“.

„NICIO IERTARE NU ÎI GĂSEAM LUI DUMNEZEU“

De la ce vârstă au început să vă tulbure aceste probleme?

Frământările au început prin 1987, în plin regim comunist, şi au ţinut până în 1993, când m-am convertit. Nu a fost un moment care să fi declanşat această stare, ci s-au adunat mai multe gânduri şi întâmplări. Înainte de Revoluţie, puterea totală a comuniştilor şi a securiştilor care făceau ce vreau şi cum vreau şi trăiau destul de bine faţă de restul populaţiei. Eu fiind din judeţul Hunedoara, din Lupeni, în zona de minerit, am văzut probleme mari: durerile, bolile, suferinţele minerilor, moartea lor, năprasnică de multe ori. Nu rămâneam însă la nivelul acela regional, în general suferinţa în lume nu mă lăsa în pace. Cărţile citite, cu toate că aveam o bibliotecă destul de mare, nu mi-au dat prea multe explicaţii. Eu nu am fost ateu. Orice minte cât de cât lucidă acceptă că s-ar putea să fie un creator, nu se poate să fie un big-bang care naşte lumea din nimic şi gata. Am crezut în Dumnezeu, dar chipul care era zugrăvit de oameni şi chiar de unii care se socoteau intelectuali, felul în care se închinau sau credeau, nu mă mulţumea. Încetul cu încetul, chiar dacă am început să citesc şi cărţi teologice şi filosofice, am început să mă revolt împotriva lui Dumnezeu, pentru că nu găseam nicio îndreptăţire la tot ce se întâmplă, nicio explicaţie, nicio iertare nu îi găseam lui Dumnezeu. Şi îl condamnam.

La această nemulţumire a mea erau şi trăiri personale, complexe de inferioritate, stare de asemănare cu cei dinaintea mea, vedeam că mă asemăn cu moşii mei, cu strămoşii, cu părinţii, nu pot ieşi din un fel de cod genetic în care m-am născut. Toate aceste încorsetări mi se păreau nedrepte şi fără nicio explicaţie. De ce unul se naşte în Vietnam şi eu trebuie să trăiesc aici? De ce trebuie să port povara asta? Toate aceste întrebări împănate şi amestecate cu multe teorii de filosofie, pentru că am început să citesc foarte multă filosofie, dar n-am fost destul de înţelept, pentru că m-am axat pe filosofii aceştia ai morţii, ai sinuciderii, ai revoltei, ai învârtoşării împotriva lui Dumnezeu. Bineînţeles că m-au prins, dar aveau şi de unde să mă prindă, pentru că şi eu gândeam la fel şi nu găseam nicio explicaţie. Toate acestea au fost până în anul II la Filosofie.

„SINUCIDEREA ERA ÎNTR-UN ORIZONT FOARTE APROPIAT“

Cât de negre erau aceste gânduri, au mers până la ideea de a vă sinucide?

Aveam mii de întrebări, cu care credeam că o să merg să i le pun lui Dumnezeu în faţa Judecăţii de Apoi şi nu credeam că o să-mi răspundă la ele şi nu credeam că poate cineva vreodată să-mi răspundă, pentru că nu exista nicio explicaţie, niciun răspuns, oricât de bine ticluit ar fi un răspuns, n-avea cum să răspundă la suferinţa copiilor, la durerea şi micimea vieţii omeneşti, la faptul că n-are rost bucuria, pentru că ea se sfârşeşte oricum în tristeţe sau în durere. Orice ar fi zis, n-aş fi crezut că mi-aş fi schimbat vreodată modul de a fi.

La un asemenea mod de gândire, sinuciderea era întotdeauna într-un orizont foarte apropiat. Aceasta era calea de scăpare. Ceea ce mă oprea era că oricum tot în faţa lui Dumnezeu mă trezesc. Credeam în Dumnezeu, dar chipul acestui Dumnezeu nu mă interesa şi mă făcea să fiu împotriva lui şi să-l înţeleg mai degrabă pe demon şi pe cei ce stau împotriva lui Dumnezeu, decât pe Dumnezeu şi pe cei care-l slujesc.

M-au infuenţat foarte mult gânditori precum Nietzsche, Camus, Sartre, Cioran, care era atunci în vogă, şi Baudelaire, Rimbaud, care propovăduiau sinuciderea şi revolta împotriva lui Dumnezeu. Singura chestie, dacă a fost ceva bun la mine, a fost că nu am rostit hule mari împotriva lui Dumnezeu, toate acestea se consumau în interiorul meu. Nu mă repezeam să spun vorbe grele, cred că a fost o doză de umanitate şi de bun-simţ pe care Dumnezeu a preţuit-o. Cred că erau lucruri care dacă le spuneam s-ar fi întâmplat ceea ce spune Scriptura: „Orice se poate ierta omului în afară de păcatele împotriva Duhului Sfânt“. Cred că n-am ajuns să spun lucrurile cu gura mare, în faţa tuturor.

„VOIAM SUFERINŢĂ PURĂ“

Cum vă afectau viaţa aceste gânduri?

Lucrurile astea se consumau în interiorul meu, astfel încât am ajuns să dorm câteva ore pe noapte, ani întregi. Asta te apropie cumva de boli psihice, dar făceam asta pentru că eu credeam că zideam de dimineaţă, când mă trezeam, un scut împotriva lui Dumnezeu, îmi suprimam orice gând de toleranţă, toată această luptă se ducea până seara. Când mă trezeam dimineaţa, parcă eram mai liniştit, mi se părea ca o laşitate să revii la un dolce far niente. Mă supăra că somnul îmi dădea o stare de linişte, de lejeritate. Din această cauză încercam să nu mai dorm. Am ajuns şi la o stare de oboseală enormă, după ani de zile. Cred că la un moment dat nu a fost numai lupta mea personală, ci a intervenit şi diavolul, care intervine când vede că are pe cineva care merge pe gândurile lui.

V-a influenţat şi un anumit gen de muzică?

Ascultam şi un anumit tip de muzică, dar mi se părea şi asta o adormire, o punere pe note a suferinţei care o îndulcea un pic. Eu voiam suferinţă pură. Dacă e suferinţă, s-o trăim până la capăt!

Apelaţi şi la alcool sau la alte substanţe pentru a scăpa de aceste gânduri negre?

Tinerii din ziua de azi îşi rezolvă altfel problemele, poate prin droguri, poate prin beţie. Mie mi se părea o laşitate să te droghezi sau să bei sau să faci orice ca să uiţi. Criteriul cel mai înalt era luciditatea şi să faci orice ca să mergi până la capăt, să tragi concluzia şi să faci ceea ce ai de făcut. Nu vedeam nicio scăpare, singura era sinuciderea. Aş fi vrut ca dincolo să nu fie nimic, dar ştiam că dincolo e ceva şi ştiam că întâlnirea cu ceilalţi şi cu Dumnezeu mă îngrozea. Ideea de neant era o linişte pentru mine faţă de coşmarul existenţei şi de gândurile pe care le aveam. La un moment dat cred că a intervenit şi diavolul, pentru că gândurile erau de o urâciune... Nu erau numai gândurile de îndoială şi de învârtoşare, cu gânduri de hulă, de răutate, gânduri de ucidere asupra celorlalţi, toate răutăţile din lume veneau asupra mea, nu erau gândurile mele, era ceva care mă depăşea.

Credeţi că e posibil ca să vi se tragă aceste gânduri de la experienţele neplăcute din copilărie?

Nu, pentru că am avut o copilărie fericită. Am un frate gemăn şi am avut aceeaşi viaţă. El a trăit curat, frumos, liniştit. El e preot. Dinaintea mea, el a apucat-o pe calea aceasta.;

„AM TRĂIT DRAGOSTEA LUI DUMNEZEU“

Cum s-a întâmplat schimbarea radicală care v-a făcut dintr-o persoană care îl condamna pe Dumnezeu un credincios devotat?

Toate acestea până în anul II, la Filosofie, eram student aici, în Cluj, când într-o zi de 8 mai 1993, când aveam 20 de ani, m-am dus la Prislop, unde este mormântul lui Arsenie Boca, îndemnat fiind de fratele meu şi de alţii. Am auzit că se face ceva la mănăstire. Am aflat mai târziu că era ziua de hram. Mi s-a spus că este acolo un părinte mare, atunci, prin 1993, nu era aşa de cunoscut. Erau patru ani de la moartea lui, nu prea ştiau despre el decât oamenii care îl cunoscuseră. În ziua de hram erau oameni câţi sunt acum într-o sâmbătă obişnuită.

M-am dus acolo, am văzut că oamenii urcă mai sus, eram obosit pentru că mersesem toată noaptea cu trenul, am urcat mai sus. Am ajuns undeva, unde în jurul a ceva era un grup de oameni, dar nu ştiam în jurul a ce. Era mormântul părintelui, dar eu nu ştiam ce făceau ei acolo. M-am aşezat jos, acolo, sub un copac. Am uitat să vă spun că nu plânsesem de ani de zile, era o ultimă laşitate să mai plângi în faţa unui asemenea Dumnezeu, nici nu mă gândeam să fac asta. Pentru ce să plângi, ca să-ţi dovedeşti puţinătatea şi micimea? Şi, fără să vreau, ceva s-a rupt atunci în mine şi am început să plâng, dar nu ştiam de ce. Şi m-am ridicat de jos, era cu mine şi un prieten bun, care şi el era influenţat de gândirea mea, şi începuse şi el să plângă. Eu mă revoltam împotriva lui: „De ce plângi, măi? Ce-i cu tine? Fii tare!“. Şi când m-am ridicat de jos cred că atunci Dumnezeu m-a atins cu mâna pe frunte sau o aripă de înger sau o rugăciune pentru milostenie, pentru că nu pot să înţeleg de ce acolo şi nu altundeva.

“Părintele Arsenie zicea că «a fi credincios creştin înseamnă a te întâlni măcar o dată cu Hristos viu şi să nu-ţi ajungă o viaţă întreagă să mărturiseşti acea clipă».

Aşa s-a întâmplat, adică am simţit că m-am întâlnit cu Dumnezeu, o clipă, şi de atunci totul se dezleagă ca un ghem, cu tot mai multe înţelesuri, tot mai multe, şi nu se mai sfârşesc" 

«UNDE AI FOST PÂNĂ ACUM?» ĂSTA ERA MESAJUL

Ce aţi simţit în acel moment?

În momentul acela, dacă până atunci toate gândurile, toate răutăţile au fost ca o ploaie care cădea peste mine şi care nu se putea opri nicicând, ca o picătură chinezească, te înnebunea, s-a făcut linişte, s-a făcut o linişte de nespus, cum n-am mai avut eu, poate, decât când am fost în leagăn. Nu există cuvânt omenesc să pot defini acea linişte. Mai târziu, citind şi recitind cuvintele Mântuitorului, care zicea: „Pacea mea, eu v-o dau vouă şi nimeni n-o va putea lua de la voi. Nu e pacea lumii, e altă pace“. Am simţit că era acea pace care e greu de explicat. Mai târziu, Sfântul Apostol Pavel zicea: „Pacea care covârşeşte toată mintea şi inima“, şi chiar eram covârşit. Toată mintea mea învârtoşată era covârşită complet de acea pace, dar mai presus de toate l-am simţit pe Dumnezeu, atunci, în clipele acelea de linişte. Era ca şi cum eu, până atunci, vorbeam neîncetat, neîncetat, şi nu puteam să-l aud pe Dumnezeu, ca şi cum ai fi dat drumul unui radio tare, şi glasul iubitei sau al mamei, care e suav, nu-l auzeai. Era ca o primire, o reîntoarcere acasă, şi glasul îmi zicea: „Unde ai fost până acum? Ce ai făcut până acum? Unde ai pierdut vremea?“.

În momentul acela, dacă până atunci toate gândurile, toate răutăţile au fost ca o ploaie care cădea peste mine şi care nu se putea opri nicicând, ca o picătură chinezească, te înnebunea, s-a făcut linişte, s-a făcut o linişte de nespus, cum n-am mai avut eu, poate, decât când am fost în leagăn.

Ăsta era mesajul. Asta auzeam în adâncul meu, se auzea cuvântul ăsta care nu era al meu: „Unde ai fost până acum? Ce ai făcut?“. Atât de fără răutate era acest glas, atât de fără să-şi aducă aminte de toate hulele mele, răutăţile, batjocurile pe care le-am adus lui Dumnezeu, încât dragostea asta m-a cucerit, m-a făcut praf şi pulbere. Am simţit dragostea lui Dumnezeu ca pe o putere, ca pe ceva fără urmă de ceartă sau de răutate. Fără urmă de puţinătate omenească în ea. Era de-o măreţie dumnezeiască, nu am cuvinte să exprim. Nu ştiu dacă mai vedeam ceva, pentru că era copleşitor. Era ca şi cum ţi s-ar fi deschis mintea, e ca la pilda paraliticului coborât prin acoperiş, s-a dat la o parte acoperişul, sufletul paralitic a fost coborât în faţa lui Hristos şi dintr-o dată mi s-a răspuns la toate întrebările.

A fost un răspuns peste cuvinte, adică am trăit dragostea lui Dumnezeu atât de mare în măreţia lui, puterea lui de îmbrăţişare a fiului risipitor, încât am zis: dacă Dumnezeu e aşa, nu înţeleg cum va face Dumnezeu, dar ştiu că nu există cineva care să aibă mai mare dragoste. Astfel încât eu voi putea să-i încredinţez pe cineva care are o problemă şi să zic: nu ştiu eu, tu ştii, nu sunt eu cu mai multă dragoste decât tine, am văzut dragostea ta, ştiu că faci tu ceva, ştiu că pentru un rost e făcut lucrul acesta. Nu înţeleg, dar mă plec înaintea ta.

Am simţit dragostea lui Dumnezeu şi clipa aceea nu o să pot să mi-o explic niciodată. Mai târziu, am auzit că părintele Arsenie zicea că „a fi credincios creştin înseamnă a te întâlni măcar o dată cu Hristos viu şi să nu-ţi ajungă o viaţă întreagă să mărturiseşti acea clipă“. Aşa s-a întâmplat, adică am simţit că m-am întâlnit cu Dumnezeu, o clipă, şi de atunci totul se dezleagă ca un ghem, cu tot mai multe înţelesuri, tot mai multe, şi nu se mai sfârşesc. Nu mai sfârşesc să explic acea clipă şi îi mulţumesc părintelui Arsenie pentru asta.

Ce s-a întâmplat după acel moment de revelaţie de la Mănăstirea Prislop?

Eu am revenit la Cluj, am fost ca un îndrăgostit de Dumnezeu. Eram radical schimbat, nu puteam să-mi explic cum am fost aşa, eram ca un damnat, ca un om legat cu lanţuri grele. Amintirile din perioada de dinainte sunt foarte clare, dar nu-mi vine să cred că am fost eu. E ca şi cum ai fi fost orb şi ai fi dat cu capul de toţi pereţii, şi apoi îţi revii şi zici „cum am putut să dau cu capul de peretele acesta?!“. Am revenit la Cluj, am intrat în ASCOR, Asociaţie Studenţilor Creştini Ortodocşi, după un an am intrat la Teologie, am continuat şi Filosofia.

Le-am terminat pe ambele, apoi în 1997 m-am căsătorit, am devenit preot. Nu am căutat preoţia, dar aşa a vrut Dumnezeu. Din 2000 am devenit preot. Am fost un an de zile preot în Valea Jiului. Apoi m-am întors la Cluj, în 2001, m-a chemat Înaltul Bartolomeu aici pentru a mă ocupa de biserica studenţilor, eu fusesem în ASCOR şi eram apropiat de studenţi. Din 2001, m-am străduit să facem biserica. Vreo patru ani a durat numai cu actele, certuri cu autorităţile, ca să ne lase să facem biserica. S-a ales stilul maramureşean pentru că aşa a dorit Înaltul Bartolomeu, pentru că profesorul Iuliu Haţieganu a avut în Parcul Iuliu Haţieganu o biserică de lemn care a ars în anii ’70.

Bartolomeu, fiind bun prieten cu medicul, a zis că în memoria lui trebuie rezidită biserica, nu în parc, pentru că acolo nu mai merg studenţii, ci aici, în complexul studenţesc. Vreo trei-patru ani am slujit la demisol, apoi s-a făcut şi partea de sus. De atunci, suntem aici. 

 

Sursă: adevărul.ro