 |
| Foto: Lazar Lekovic (OrthPhoto) |
„Chiar dacă omul nesimţitor va fi lovit cu
toate lemnele, îl va durea numai trupul. În timp ce acel sensibil şi râvnitor
se răneşte adânc şi cu un cuvânt şi, simţind şi greşeala cea mai mică, o
socoteşte de multe ori ca un păcat foarte mare; el suferă chiar şi o hemoragie
duhovnicească, atunci când oamenii nesimţitori vin fără de niciun discernământ
să-i cureţe o mică rană cu unghii sălbatice“.
„Cei sensibili şi afectivi, care pe toate le
ţin cu scumpătate, de obicei sunt nedreptăţiţi de cei nesimţitori, prin cedările
continue pe care ei le fac (acelora) din dragoste; însă dragostea lui Dumnezeu
se află totdeauna cu ei. De multe ori se nedreptăţesc şi ei înşişi din
exagerata lor sensibilitate, mărindu-şi micile lor păcate sau încărcându-se cu
păcate străine, dar iarăşi Dumnezeu îi îndulceşte cu bunătatea Sa paradisiacă,
întărindu-i totodată şi duhovniceşte. Cei care rănesc sau nedreptăţesc pe
oamenii sensibili lăuntric nu sunt oameni“.
„Unii suferă de egoism când li se fac
observaţii. Însă nu toţi cei care suferă când li se fac observaţii au şi
egoism, ci mulţi din multă filotimie şi mare sensibilitate îşi măresc greşelile
lor şi din pricina greutăţii în plus ce o ridică (fiind sensibili) se încovoaie.
De aceea, e necesar să luăm aminte la sufletele sensibile, care au multă
filotimie, să nu le nedreptăţim (socotind că ar avea, chipurile, mult egoism),
ca să nu le rănim şi să le facem netrebnice“.
„Pe cel orfan, mai ales de mamă, chiar arici
de ar fi, trebuie să-l îmbrăţişăm cu durere şi dragoste fierbinte, ca mai întâi
să se încălzească şi să prindă curaj, pentru ca mai apoi să-şi deschidă şi el
inima sa”.
„Ucenicul, mai ales la început, are nevoie de
mare afecţiune, pentru a nu creşte dezavantajat, deoarece mulţi copii în lume
au părinţi, dar nu puţini dintre ei, din păcate, fie că au, fie că n-au părinţi,
tot una le este, deoarece nu ştiu ce înseamnă afecţiunea, ci numai nemulţumirile“.
„Pe cel foarte smerit şi sensibil nu trebuie
să-l mustrăm cu asprime, deoarece se poate încărca cu mai multă greutate decât
a greşit şi e în primejdie să se îndoaie”.
„Sufletul mare şi gingaş (sensibil) nu se
foloseşte de cercetarea minuţioasă a păcatelor sale, până ce se va întări
duhovniceşte, pentru că vicleanul îl luptă atunci cu sensibilitatea exagerată,
ca să-i creeze nelinişte. Vicleanul nu merge contra noastră, ci potrivit cu
apele noastre. Adică încearcă să mărească hohotele şi mâhnirea, ca să întristeze
sufletul şi să-l înece cu nelinişte”.
„Cei sensibili vor trebui să fie foarte
atenţi la prihănirea de sine, pentru că vicleanul încearcă să-i aducă la deznădejde
(prin sensibilitate exagerată). Prihănirea de sine va trebui să fie însoţită
totdeauna de nădejdea în Dumnezeu. În cazul acesta, dacă cineva simte nelinişte,
va trebui să înţeleagă că aghiuţă şi-a băgat coada sa”.
„Dacă cel fără discernământ îl mustră pe cel
sensibil, mult îl răneşte. Aceasta ar fi ca şi cum un om sălbatic ar lua o
perie de sârmă groasă şi ar curăţi o mică urdoare de la ochiul unui prunc”.
„Diavolul nu merge contra. Dacă există o
pornire, împinge şi el ca să-l chinuiască şi să-l înşele pe om. Pe cel
sensibil, de pildă, îl face suprasensibil. Când ai dispoziţie să faci metanii,
te împinge şi diavolul să faci peste puterea ta – şi dacă puterile tale sunt
limitate, îţi creează o stare nervoasă, pentru că nu-ţi poţi face ale tale, şi
în continuare îţi creează nelinişte, cu o deznădejde uşoară la început, după
care urmează… Când simţim nelinişte nevoindu-ne, să ştim că nu ne mişcăm în
spaţiul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu e tiran ca să ne sufoce. Fiecare să se
nevoiască cu mărime de suflet, potrivit cu puterile lui, şi să cultive
filotimia, ca să-i sporească dragostea de Dumnezeu. Atunci va fi mânat de
filotimie şi nevoinţa lui (adică multele metanii, multele postiri etc) nu vor
fi nimic altceva, fără numai exploziile dragostei sale – şi va înainta cu
nobleţe duhovnicească. Adică nu trebuie să se nevoiască cineva cu acrivie
bolnăvicioasă şi să se sufoce de nelinişte luptându-se cu gândurile, ci să-şi
simplifice nevoinţa sa şi să nădăjduiască în Hristos, iar nu în el însuşi.
Hristos este dragoste, bunătate şi mângâiere, şi niciodată nu sufocă, ci are din
belşug oxigen duhovnicesc, mângâiere duhovnicească. Una este lucrarea
duhovnicească subţire şi altceva este acrivia bolnăvicioasă, care înăbuşă cu
neliniştea lăuntrică, din pricina silirii exterioare fără discernământ, care
sparge şi capul cu durerile de cap“.
Sursă: Căutând adevărul
0 comments:
Trimiteți un comentariu