de Egumen
Nectarii (Morozov), Pravoslavie.ru
Fiecare creştin,
care îşi duce viaţa cu simţul responsabilităţii şi al autoanalizei, periodic îşi
îndreaptă privirea în interiorul sufletului său şi, mai devreme sau mai târziu,
observă anumite regularităţi: ce şi cum îi influenţează starea de spirit, de ce
depinde stoicismul său şi persistenţa în virtute sau dimpotrivă, ce influenţează
predilecţia spre păcat.
Desigur, omul
nu poate să nu caute explicaţii: de ce cade cu regularitate în acelaşi păcat,
devenit deja nesuferit pentru sufletul său, păcat de care s-a căit sincer de
zeci sau chiar de sute de ori şi de care s-a jurat cu fermitate că se va lăsa.
A promis Domnului, duhovnicului, apropiaţilor săi pe care acest păcat îi supără
şi desigur lui însuşi şi-a promis.
Într-un final,
devine limpede pentru el cum se dezvoltă lanţul nefericit al acţiunilor tipice
- care încep de la ceva nevinovat, de la un fleac neînsemnat şi care evoluează
până la căderi insuportabil de dureroase pentru întreaga sa fiinţă.
Iniţial te-ai
simţit extenuat şi ţi-ai zis că este imposibil să trăieşti şi să munceşti în
acest ritm, că în sfârşit meriţi să te odihneşti, să te relaxezi ... Nu! Nu
este timp pentru rugăciune! Nu este timp pentru lectură, căci şi acestea,
presupun un efort la care nici nu vrei să te gândeşti. Pur şi simplu, te
cuprinde o leneveală, te laşi atras de o banală telenovelă fără sens sperând ca
aceasta să te detaşeze de gânduri, să te elibereze de tensiune. Apoi, devine
clar că mintea nu se eliberează, încordarea nu dispare nicăieri, în faţa
ochilor se perindă nişte figuri pe fundalul întunecat al televizorului. Sub
influenţa unor reflecţii tulburi şi dezordonate conştiinţa pare să se risipească
în toate părţile. Inima e cuprinsă de emoţii neclare. Se iveşte neliniştea şi îngrijorarea…
Apare ideea vagă că totul a fost o alegere greşită – trebuia în cel mai rău caz
să fi rostit o rugăciune – dar a fost mai simplu să te întinzi pe canapea şi să
dormi. Acum este clar că etapa a fost depăşită… Şi, ca un nor de plumb, îşi
face apariţia deznădejdea. Picioarele te poartă spre frigider, unde a mai rămas
o sticlă de tărie abia începută… Deznădejdea te copleşeşte tot mai mult şi conştientizezi
că la spovedanie iarăşi va trebui să mărturiseşti pentru a câtă oară, acelaşi păcat,
de parcă a-i fi un om nebun. Dacă nu nebun, atunci cu siguranţă un om lipsit de
caracter... Situaţia este reprezentativă pentru toţi cei care se confruntă cu
patima băuturii.
Sau… eşti la
serviciu şi îl vezi pe colegul tău cum greşeşte ... acţionează cu încredere de
meseriaş ... şi-ţi vine să-i spui în faţă tot ceea ce crezi despre el… Dar ştii
că este un tip irascibil, iar tu nu vei reuşi să te exprimi fără să-l ofensezi.
Poate e mai bine să te abţii. „Nu! I-o voi spune! E treaba lui dacă se supără sau
nu, el este cel care greşeşte, nu eu!” Şi avalanşa discuţiilor tăioase s-o
declanşat într-o manieră atât de agresivă, încât în trecut numai un duel ar fi
rezolvat disensiunea. Este o minune că de această dată duelul a fost evitat. Şi
iarăşi cazi în deznădejde şi realizezi că ai păcătuţ. În acest exemplu se regăsesc
cei care greşesc cu cuvântul... şi cine nu o face?
Sau … trebuie
să te pregăteşti de examene, iar o carte descărcată anterior de pe internet te
ademeneşte demult să o citeşti.. măcar o filă… zece.. şi mai rămâne un singur
capitol până la sfârşit… Îţi dai seama că a mai zburat o zi, că este iarăşi
seară, a trecut şi noaptea… Materialele de studiu au rămas neatinse. La examen
nici nu ştii cum să dezvolţi subiectul şi, în general, ce să cauţi acolo atât
de nepregătit? Să cerşeşti ajutorul unui coleg, să implori profesorul să-ţi dea
notă de trecere? Într-un cuvânt, te faci de ruşine…
De fiecare dată
păcatul are un început, fără de care nu ar există însuşi păcatul. E suficient să
faci primul pas, apoi aluneci uşor tot mai mult... Succesiunea acţiunilor este
evidentă. Inexplicabil este că, deşi cunoşti bine cum vor decurge lucrurile şi
deznodământul, totuşi faci primul pas. Rezultă că singuri ne acordăm dreptul,
libertatea ...de a păcătui.
Uneori încercăm
să ne convingem singuri că am acumulat mai multă experienţă şi, prin urmare,
suntem mai puternici, mai rezistenţi, stoici iar ceea ce în trecut ne făcea să
alunecăm, deja nu mai are putere asupra noastră şi acum nu va avea aceeaşi
influenţă distructivă. Deşi inima noastră simte nesinceritatea acestei
convingeri, noi pur şi simplu o trecem cu vederea. Uneori însă greşim absolut
conştient... „doar un pic”... „în anumite limite relativ admisibile”, „plăcut” şi
mai târziu ajungem să o facem uimitor de „fără măsură”. Câteodată chiar şi păcatul
„final” se săvârşeşte nu fiindcă nu ne putem abţine, ci pentru că ne-am acordat
singuri această permisiune. Cine n-a trecut prin aşa ceva? Cine poate afirma că
se opune şi luptă cu înverşunare contra ispitelor?
Noi chiar avem
dreptul şi libertatea de a greşi. Cine ne poate priva de libertatea acestei
alegeri? Dumnezeu ne-a creat liberi şi, prin urmare, suntem liberi să facem
ceea ce dorim, inclusiv să păcătuim. Şi e o minune! Exact de acest drept facem
uz cel mai des. Necredincioşii greşesc cel mai simplu, fără a chibzui şi adesea
fără a da importanţă acestui fapt. Noi însă însoţim căderea în păcat cu speranţa
că se va ierta printr-o mărturisire ulterioară. Şi, chiar dacă tot ceea ce se întâmplă
ni se pare greşit, găsim totuşi o scuză: totul este în mâinile noastre – astăzi
noi ne-am bucurat de libertate aşa, mâine vom alege un alt mod. Această situaţie
pare să se deruleze astfel fiindcă uităm că profitând cu regularitate de
libertatea de a păcătui, noi înşine acordăm dreptul de a fi conduşi, celui care
ne urăşte - diavolului. Păcătuind cu ştiinţă şi cu voinţă, noi îi oferim
posibilitatea de a ne atrage în păcat chiar şi atunci când nu dorim acest
lucru. Aceasta nu ne lipseşte total de libertatea noastră, însă o reduce la
minimum, în timp ce pentru a rezistă păcatului este necesar un efort colosal,
de care nici pe departe nu suntem capabili.
Când printr-un
act de curaj eroic, cu sudoarea frunţii şi cu sânge, prin suferinţă
extraordinară, dar neapărat prin căinţă redobândim prin Harul Domnului
libertatea pierdută anterior, atunci desigur ne întrebăm: Oare am nevoie de
acest drept, de această libertate – de a păcătui? Oare nu mi-ar fi mai bine fără?”.
Şi, cu adevărat, fericit este acela care renunţă la acest drept al său.
Traducere: Doina Ciorici
0 comments:
Trimiteți un comentariu