Sfântul Ioan Gură de Aur: Lasă umbrele să treacă – umbră doar e ajutorul omenesc

din Sfântul Ioan Gură de Aur, “Cuvioasa Olimpiada diaconiţa: O viaţă – o prietenie – o corespondenţă”, Editura DEISIS, Sibiu 1997

Haide să uşurez durerea tristeţii tale şi să risipesc gândurile care au adunat norul acesta! ce-ti stânge inima, ce te întristează şi ce te chinuie? Te întristezi că furtuna care loveşte Bisericile este sălbatică, că întunecă totul, că noaptea este fără lună, că a stăvilit totul, că se înalţă zi de zi, că dă naştere la cumplite naufragii şi că prăpădul lumii creşte? Ştiu şi eu, nimeni nu e de altă părere. Iar dacă vrei, îţi voi zugrăvi şi tabloul celor petrecute, ca să-ţi fac şi mai clară tragedia. Vedem o mare care şi-a deszăvorât adâncul; unii corăbieri plutesc morţi pe ape, iar alţii sunt gata să se înece; scândurile corăbiilor sunt desfăcute; pânzele rupte; catargele sfărâmate, vâslele lipsite de mâinile vâslaşilor; cârmacii, în loc să stea la cârmă, stau pe aşternuturi cu mâinile încrucişate pe genunchi; neputincioşi în faţa împrejurărilor, suspină, strigă, varsă lacrimi, se vaită; nu văd nici cerul, nici marea; peste tot întuneric adânc, de nepătruns, că nu pot vedea nici pe cei de lângă ei; mugetul valurilor e mare, iar fiarele mării se năpustesc din toate părţile asupra celor ce plutesc. Dar mai bine spus, până când am să urmăresc lucruri ce nu le pot atinge? Orice imagine aş căuta relelor de faţă, cuvântul pleacă biruit.

Dar cu toate că văd acestea nu-mi pierd bunele nădejdi, pentru că mă gândesc la Cel de cârmuieşte acest univers. Acesta n-are nevoie de arta cârmaciului ca să biruie furtuna; El cu un semn potoleşte tulburarea. Dar nu potoleşte răul de la început, nici îndată ce s-a ivit – aşa e obiceiul Lui – ci când a crescut, când a ajuns la sfârşit, când deznădejdea a cuprins pe cei mai mulţi; atunci face minunea, arătându-Şi şi propria-I putere şi deprinzând cu răbdare pe cei ce au îndurat răul.

Nu-ţi pierde, dar, Olimpiado, nădejdea! Numai un singur lucru este înfricoşător, Olimpiado, numai de o singură tulburare trebuie să ne temem: de păcat! Şi n-am să încetez să-ţi spun mereu acest cuvânt. Basme sunt toate celelalte, chiar de mi-ai vorbi de duşmănie, de ură, de viclenie, de calomnie, de ocară, de grăire de rău, de confiscare de averi, de surghiun, de ascuţitul săbiei, de un ocean de rele, de războiul întregii lumi! Oricum ar fi acestea, sunt vremelnice şi pieritoare; se petrec într-un trup muritor şi nu vatămă deloc sufletul care priveghează. De aceea şi fericitul Pavel, vrând să arate că sunt o nimica şi cele bune şi cele rele din viaţa aceasta, a arătat totul printr-un cuvânt, spunând: „Cele ce se văd sunt trecătoare”13. Pentru ce te temi de cele trecătoare, când ele curg ca apa unui râu? Aşa sunt cele de aici, fie bune, fie rele! Iar un alt profet a asemuit toată fericirea omenească, nu cu iarba, ci cu altceva mai trecător, cu floarea ierbii. Şi n-a vorbit numai de o parte a fericirii, numai de bogăţie de pildă, sau numai de petreceri sau numai de putere, sau numai de onoruri, ci, printr-un singur cuvânt, prin slavă, cuprinzând tot ce pare strălucitor în viaţa omenească, a adăugat aceste cuvinte la imaginea ierbii: „Toată slava omului ca floarea ierbii”

Spui că viaţa plină de necazuri şi nenorociri e cumplită şi împovărătoare? Dar iat-o asemuită şi pe aceasta cu o altă imagine! Aşa că, dispreţuieşte şi viaţa plină de necazuri şi nenorociri! Profetul a asemuit ocările, insultele, hulele şi batjocurile ce ni le aduc duşmanii, ca şi uneltirile lor, cu o haină învechită şi cu lâna mâncată de molii:„De mustrarea oamenilor nu vă temeţi şi de hula lor nu vă lăsaţi biruiţi, căci ca o haină se vor învechi şi ca lâna mâncată de molii”.

Deci, nimic din cele ce se întâmplă în viaţă să nu te tulbure! Încetează de a ruga pe cutare sau pe cutare; lasă umbrele să treacă – umbră doar e ajutorul omenesc – şi roagă necontenit pe Iisus, Căruia-i slujeşti, să facă un semn numai; şi toate se vor limpezi într-o clipită. Iar dacă L-ai rugat şi nu ţi s-a împlinit ruga, află că aşa a rânduit Dumnezeu; nu pune capăt de la început relelor – voi repeta cuvântul spus mai înainte – ci când răul a crescut, când s-a mărit, când duşmanilor noştri nu le-a mai rămas aproape rău de săvârşit, atunci dintr-o dată Dumnezeu preface totul în linişte şi dă dezlegări neaşteptate lucrurilor. Da, Dumnezeu poate să dea nu numai atâtea bunătăţi câte aşteptăm şi nădăjduim, ci chiar cu mult mai multe şi nesfârşit de mari. De aceea şi Pavel spunea: „Iar Celui ce poate să le facă pe toate mai cu prisos decât cele pe care le cerem sau le gândim”.

N-ar fi putut oare de la început să împiedice căderea celor trei tineri în încercarea aceea grozavă? Dar n-a voit, ca să le adune tinerilor mare câştig. De asta a îngăduit să fie daţi în mâinile barbarilor, să se înalţe focul din cuptor la mare înălţime, să se aprindă mânia împăratului mai tare decât cuptorul, să li se lege picioarele şi mâinile cu multă străşnicie şi aşa să fie aruncaţi în foc. Şi când toţi cei ce priveau pierduseră nădejdea mântuirii lor, atunci, dintr-o dată, mai presus de orice nădejde, s-a arătat facerea de minuni a lui Dumnezeu, Marele Meşter, atunci a strălucit minunea Lui cu multă măreţie. Focul a fost stins, iar cei legaţi dezlegaţi. Cuptorul a ajuns biserică, izvor şi rouă şi mai de preţ decât curţile împărăteşti. Părul capetelor lor a fost mai tare decât focul, care înghite totul, care biruie şi fierul şi pietrele, care subjugă orice materie. S-a alcătuit acolo un cor armonios, corul acelor sfinţi, care chemau la această cântare minunată şi firea cea văzută şi firea nevăzută. Cântau, înălţând imnuri de mulţumire, pentru că au fost legaţi, pentru că au fost daţi focului, atât cât depindea de duşmani, pentru că au pierdut ţara, pentru că au ajuns robi, pentru că li s-a luat libertatea, pentru că au ajuns fără patrie, fără casă, nişte surghiuniţi, pentru că trăiau într-un pământ străin şi barbar. Aşa face un suflet recunoscător.

După ce răutatea duşmanilor a mers până la sfârşit – căci ce puteau încerca după ce-i omorau? Şi după ce atleţii au împlinit totul, după ce a fost împletită cununa, după ce au fost adunate răsplătirile lor şi nimic nu mai lipsea spre slava lor, atunci relele au luat sfârşit. Iar cel ce a aprins cuptorul, cel ce i-a supus pe tineri la o pedeapsă atât de mare, chiar el îi laudă minunat pe sfinţii aceia şi ajunge crainicul minunii lui Dumnezeu: a trimis în toată lumea scrisori pline de cuvinte de laudă, în care povesteşte cele întâmplate şi ajunge predicator vrednic de credinţă al minunilor lui Dumnezeu, făcătorul de minunl. Erau mai presus de bănuială cele scrise de el chiar în ochii duşmanilor, pentru că fusese duşmanul şi vrăjmaşul lor.

Sursă: www.ioanguradeaur.ro