Rod Dreher, scriitor din Philadelphia- de la romano-catolicism la ortodoxie/ Convertire

Am venit la ortodoxie în 2006 un om frânt. Am fost un practicant sincer și un romano-catolic convins mulți ani la rând, dar credința mea a fost zguduită în mare parte de ceea ce am descoperit lucrând ca reporter și investigând scandalul legat de abuzul sexual. Presupunerea mea dintotdeauna a fost că ale mele convingeri teologice mi-ar proteja miezul credinței de orice încercare, dar informațiile pe care le aveam și care mă chinuiau mi-au diminuat puterea de a crede în pretențiile de adevăr ecleziale ale Bisericii Romane. Pentru soția mea și pentru mine Protestantismul nu era o opțiune, dat fiind ceea ce cunoșteam despre istoria bisericii și date fiind convingerile noastre despre teologia sacramentală. Ne-a mai rămas Ortodoxia ca singur liman la care puteam trage în urma furtunii ce amenința să ne dărâme credința.

foto: Familia Ortodoxă

Adevărul este că tânjeam deja de o vreme după Ortodoxie din aceleași motive pentru care eu, ca tânăr, mi-am găsit calea în Catolicism. Mi s-a părut o stâncă de stabilitate într-o mare turbulență a relativismului și modernismului care acaparau creștinismul apusean. Și în vreme ce Biserica Catolică a dat la o parte atât de mult din moștenirea sa liturgică și artistică în violența Consiliului al doilea al Vaticanului, cea Ortodoxă și-a păstrat-o. Cu ceva ani înainte de a intra în Ortodoxie, eu și soția mea am vizitat niște prieteni ortodocși în parohia lor din Maryland. Ca niște catolici morali și conservatori în ceea ce privește ritualul liturgic ce era, am fost mișcați de ceea ce am văzut acolo și chiar invidioși. A trebuit să plecăm mai devreme și s-o pornim în grabă la drum pentru a ajunge către cea mai apropiată parohie catolică pentru a ne îndeplini îndatoririle duminicale. Contrastul dintre dezordonatele proceduri liturgice de la Doamna noastră de la Pizza Hut, biserica la care am reușit să ajungem, și ceea ce am văzut la parohia ortodoxă ne-a făcut să plângem. Dar urâțenia estetică, chiar și un simțământ de dezolare spirituală nu înlătura adevarul și noi știam că trebuie să stăm cu adevărul – și prin urmare cu Roma – în ciuda tuturor acestor lucruri.

Dacă Catolicismul în America ar fi fost sănătos poate că am fi putut sta mai tari în timpul proceselor de abuz sexual. Dar soția mea și cu mine ne îngrijoram deja de ceva vreme cum aveam să creștem copii creștini dată fiind lejeritatea învățăturii morale din parohiile catolice. Noi ne consideram „catolici ortodocși” însemnând că noi chiar credeam ceea ce Catolicismul spune și ne sârguiam să trăim după aceste învățături. Dădeam greș – toată lumea dă greș – dar ideea e că așteptam de la biserică să ne dea învățături morale limpezi și să ne ajute să ne trăim credința cu integritate și bucurie. Iată care era problema: este foarte puțină ortodoxie în Biserica Catolică din Statele Unite și, la nivel de parohie, aproape nici un fel de recunoaștere a conceptului de „credință dreaptă”. Nu era ca și când aș fi vrut să-i dau afară pe toți cei care nu se ridicau la înălțimea trăirii învățăturii catolice – ar fi trebuit să fiu primul căruia să-i fie arătată ușa dacă asta era cazul – doar că nu distingeam nicio direcție și nicio convingere reală că parohiile și comunitățile parohiale există pentru alt motiv decât acela de a ne complace într-o părută stare de bine. Deși atunci nu aveam un termen cu care să descriu situația, eram istovit până la pământ de acea formă artificială de creștinism pe care sociologul Christian Smith o numește „Deismul moralist terapeutic”. Eram atât de golit de deznădejde din pricina tuturor acestor lucruri ca și catolic încât atunci când au bătut acele vânturi tari legate de scandalurile privind abuzul sexual, structura credinței mele catolice nu a rezistat.

Spun toate astea nu pentru a discredita Biserica Romano-Catolică – pe care încă o iubesc și căreia nu-i pot fi suficient de recunoscător pentru faptul că m-a făcut să cunosc vechiul creștinism sacramental – ci pentru a înfățișa de ce Ortodoxia a fost atât de atractivă pentru mine. Când l-am intervievat pentru carte mea, „Crunchy Cons”, pe prietenul meu, Hugh O’Beirne, un convertit de la Catolicism la Ortodoxie, mi-a spus că pentru un catolic, istovit de războaiele culturale ce au loc înlăuntrul Catolicismului american, e o ușurare binecuvântată să afle că în Ortodoxie nu există astfel de „războaie”. Tipurile de probleme care separă multe alte biserici americane nu sunt nici pe departe atât de disputate în practica ortodoxă. Deși ar fi ridicol să pretindem că aceste conflicte nu există în parohiile ortodoxe, ele pur și simplu nu stârnesc asemenea vâlvă.

Și apoi mai este liturghia și muzica. Nimic nu este comparabil cu acestea în alte biserici. Este copleșitor de frumoasă și profundă și este în cea mai mare parte aceeași Sfântă Liturghie pe care Sfântul Ioan Chrisostom, patriarhul Constantinopolului din secolul cinci, a scris-o. Frumusețea acestei liturghii este de-a dreptul emoționantă și evlavia pe care o inspiră este întăritoare. Și deși duc dorul unor imnuri vechi cunoscute (în slujbele ortodoxe cântam psalmi și rugăciuni), sunt multe de spus pentru faptul că nu mai trebuie să rabd să ascult „On Eagle’s Wings” (Pe aripile vulturului) și alte imnuri specifice cultului Catolic american.

Principalul motiv pentru care Ortodoxia este atât de atractivă pentru convertiți, cel puțin pentru acest convertit, este seriozitatea cu care tratează păcatul. Nu vreau să spun că e o religie dură – e departe de așa ceva! – doar că Ortodoxia ia foarte în serios stricăciunea firii umane. Ortodoxia n-o să-ți spună că ești bine. De fapt, îți va cere să te numești pe tine așa cum Sfântul Pavel se numea, „cel mai mare dintre păcătoși.” Și Ortodoxia îți va spune Vestea cea Bună: că Hristos a murit și a înviat ca și tu să ai viață. Dar ca să ai viață, va trebui să mori ție iar și iar. Și că nu va fi fără durere, că nu poate fi, altfel nu va fi adevărat.

Din pricina tuturor acestora, în pofida frumuseții impresionante și a bogăției sărbătorilor, Ortodoxia este mult mai austeră și solicitantă decât majoritatea bisericilor creștine americane. Liturghiile lungi, desele rugăciuni, asprimea posturilor – toate solicită în mod serios credinciosul, în special americanii comozi din clasa de mijloc ca mine. Ne scot din noi înșine și ne cheamă la pocăință. Ortodoxia nu e interesată să ne facă să ne simțim confortabil în starea de păcătoșenie. Nu vrea nici mai mult nici mai puțin decât ca noi să devenim sfinți.

E obișnuit printre convertiții americani ca bărbații să fie mai întâi atrași de Ortodoxie și apoi ca soțiile lor să îi urmeze. Nu e greu de văzut de ce. Mulți bărbați sunt sătui de un creștinism ușurel, burghez care nu le cere prea mult. Bărbaților le plac provocările și chiar asta le oferă Ortodoxia.

Nu vă lăsați înșelați. Ortodoxia nu e, în adâncul ei, despre reguli și practici. Cu cât sporesc în ortodoxie cu atât mai clar îmi este că Ortodoxia este o cale. Nu este o instituție, un set de doctrine sau o colecție de ritualuri, deși le conține pe toate trei. Este mai degrabă o modalitate de a privi lumea și locul individului în lume și o traiectorie către sfințenie care este, în mod paradoxal, atât foarte veche cât și actuală, cel puțin pentru sensibilitățile apusene. Este calea către libertate.

Desigur, există posibilitatea să fie și viața parohială plictisitoare, mohorâtă în ortodoxia americană, cel mai adesea în parohiile mai vechi și care sunt orientate etnic, care se văd pe sine puțin mai mult decât comunitatea la rugăciune. Și pentru că bisericile ortodoxe sunt pline cu americani obișnuiți, sunt, de asemenea, pline cu probleme americane obișnuite. Oricine vine într-o biserică ortodoxă și se așteaptă la perfecțiune va fi dezamăgit. Ceea ce veți găsi este adevărul și frumusețea prezentate într-o formă care poate tăia respirația pentru americanul modern și o Cale veche fondată pe stabilitate doctrinară, realitate sacramentală și misticism creștin practic – un misticism care a fost marginalizată în mai toate celelalte biserici americane.

Am găsit în Ortodoxie ceea ce credeam că voi găsi când am devenit catolic. Sunt recunoscător lui Dumnezeu că mi-a dat o a doua șansă în Ortodoxie și mi-a arătat Calea pe care am căutat-o toată viața mea. Când am venit la ușa bisericii pentru prima dată, un dezastru spiritual, credeam că nu voi putea să rabd aceste liturghii lungi, aceste rugăciuni intense, aceste prosternări, posturile aspre și – cum să mă exprim? – ciudățenia creștinismului ortodox într-un context american. Au trecut cinci ani și nu-mi pot imagina cum am putut trăi fără ele. Nu poți să intrii în Ortodoxie prin lectură. Trebuie să vii și să vezi.

Sursă: FamiliaOrtodoxă