Sinucigaşă boală a înşelării - de Virgiliu Gheorghe / Şcoala de Duminică

duminică, 19 octombrie 2014

| | |



Înşelarea e unul dintre cele mai ciudate fenomene. E ca o boală, cu deosebirea că aceasta este foarte greu de conştientizat. Ba, mai mult, chiar dacă unul sau mai mulţi îţi spun că suferi de ea, îţi vine foarte greu sau chiar imposibil să o accepţi – sau, şi mai mult, să te hotărăşti să te lepezi de acea concepţie înşelătoare care-ţi stăpâneşte gândurile şi viaţa. E o boală a minţii, ca un fel de nebunie, fără a fi investigată şi tratată ca atare – nu e vorba, adică, de o dereglare majoră de ordin neurologic sau psihic, deşi aceasta nu exclude faptul ca înşelarea să-i nu ducă pe unii la nebunie.

Dar înşelarea nu este doar o simplă afecţiune printre celelalte de care suferă omenirea. Această boală a percepţiei şi a imaginaţiei este izvorul principal al majorităţii necazurilor şi durerilor oamenilor de pretutindeni şi din toate vremurile. Care dintre războaiele de cucerire nu are la origine înşelarea unui om, a unui grup de oameni sau chiar a unui întreg popor?! Puterea, bogăţia – sau cine-ştie-ce alt vis de aur al omenirii – i-au determinat pe oameni să se omoare unii pe alţii, mai rău ca animalele.

Înşelarea nu este un fapt extraordinar, cum ar putea să pară celor ce se cred cu siguranţă neînşelaţi, ci se instituie ca o constantă în istorie pentru omul lipsit de reperul fundamental al relaţiei cu Ziditorul său. Înşelaţi sunt şi cei care se închină la chipuri de animale, elefanţi, şobolani sau la zei sângeroşi, dar şi cei care pentru credinţa lor îi omoară pe ceilalţi ca să le salveze – chipurile! – sufletul. Înşelaţi sunt şi cei care, prin cutumă socială, supun şi tiranizează femeia, ca şi cum aceasta nu ar avea dreptul de persoană umană, dar şi cei obsedaţi de drepturile femeii, care nu fac altceva decât să-i pună în spate şi sarcina de a le face pe toate cele ale bărbatului, pe lângă cele ale propriului gen, pentru a-şi dovedi egalitatea. Însă cei mai mulţi sunt aceia înşelaţi de propriile patimi, cultivate, evident, în contextele sociale în care trăiesc, obsedaţi, dependenţi, aşadar, de băutură şi sex, de droguri, de jocuri de noroc şi shopping şi alte comportamente compulsive şi adictive. La unii, înşelarea este mai subtilă, mai cu seamă dacă nu au o patimă atât de evident hipertrofiată – fie că e vorba de orgoliul de-a se crede centrul pământului, fie că suferă de slava deşartă că nu sunt luaţi în seamă de ceilalţi sau chiar apreciaţi pentru sex-appeal-ul lor.

În fine, pentru că este o boală subtilă, a spiritului, a minţii, nu este uşor să scrii despre înşelare fără să te nelinişteşti de faptul că poţi fi tu însuţi atins pe undeva de una din tentaculele ei. De altfel, unul dintre cei mai mari Părinţi contemporani ai Bisericii, Sfântul Ignatie Brancianinov, spunea că înşelat este cel care se consideră neînşelat – adică cel care nu se problematizează permanent dacă nu cumva adevărul gândurilor şi a vieţii pe care o urmează nu sunt potrivnice lui Dumnezeu.

„Nu va mai fi nici o interdicţie”

Ioan Petru Culianu, unul dintre cei mai mari cercetători ai fenomenului înşelării la nivelul istoriei umane, a sfârşit dramatic poate tocmai pentru faptul că nu a fost atent la forţele extraordinare pe care imageria răului le pune în mişcare pentru înşelarea omului. Faptul pe care-l prezintă el în volumul „Religie şi putere” este de relevanţă maximă pentru tipul fundamental de înşelare care animă omul modern.

Este vorba despre populaţia tupi-guaranilor din Brazilia, care, în anul 1539, au pornit într-un adevărat exod în căutarea Pământului fără de Rău. Din 12.000 câţi plecaseră, numai 300 au reuşit să ajungă, la sfârşitul anului 1549, în Peru. Ce i-a determinat pe aceşti oameni să-şi părăsească locurile în care nu le lipsea bunăstarea – căci erau, după cum observă Culianu, un popor în plină evoluţie politică, cuceritor şi opresor – pentru a-şi asuma o călătorie sinucigaşă? Fantasma născută în mintea unui profet cucerise mentalul colectiv. De fapt, prin religia şi cultura lui, acest popor era pregătit să primească o astfel de fantasmă. Şi asta pentru că nu puteau accepta limitarea şi imperfecţiunea lumii supusă legilor naturale, bolii, suferinţei şi regulilor sociale, ci voiau încă de acum, de pe acest pământ, eliberarea de suferinţă şi constrângeri. Proiectul imaginar căruia i-au căzut prizonieri purta numele de Pământul fără de Rău, „descris ca un loc al abundenţei, în care munca nu mai e necesară şi unde singura ocupaţie a oamenilor va fi de a se deda plăcerilor, dansului şi băuturilor. Nu vor mai exista reguli matrimoniale, nu va mai fi nici o interdicţie”[1].

Deşi populaţia tupi-guarani din jungla braziliană pare rătăcită undeva în timpurile imemoriale ale comportamentelor primitive, iraţionale, ea este de fapt mult mai apropiată de omul zilelor noastre decât de toate societăţile creştine de la venirea Mântuitorului încoace. Instituţia „profeţiei” a fost preluată în principal astăzi de mass-media şi publicitate, iar o armată de analişti politici, sociologi, psihologi şi specialişti în imagine sunt angajaţi activ în producţia de fantasme care animă mentalul omului modern.

Există şi diferenţe. Pământul fără de Rău este adus astăzi în mijlocul nostru. Întreaga cultură a divertismentului întreţine această fantasmă. Dar, ca şi în cazul poporului tupi, înşelarea îmbracă astăzi mai mult un caracter colectiv decât individual, ceea ce este cel mai rău. Căci una era să fi tu singur marcat de patimă iar prezenţa celorlalţi să te mustre continuu, şi altceva este ca patimile proprii să fie confirmate de ale celorlalţi sau, mai mult, de întreaga cultură publicitară şi de consum. Hrăniţi din copilărie cu o filmografie a cărei imagerie este dominată de distracţie, de obsesia banilor, de putere şi de sex, îţi vine greu să crezi că alta este, în definitiv, viaţa şi că există altceva care te-ar putea face fericit.

Acesta devine adevărul colectiv căruia se închină toate popoarele şi neamurile, încât se ajunge la paradoxul că nu numai un trib sau popor pleacă în căutarea sinucigaşă a Pământului fără de Rău, ci întreaga lume, aflată sub bombardamentul culturii de consum! Înşelarea este atât de mare, că suferinţa se extinde ca focul în societatea modernă, şi în flăcările ei se aruncă tot mai mulţi, atraşi magic de fantasmele plăcerii.

„Omul a început să-şi proiecteze paradisul în lumea de aici”

O psihiatră americană observa faptul că multe dintre fetele din licee şi universităţi suferă de diverse afecţiuni psihice, neurologice sau chiar metabolice tocmai din cauza vieţii sexuale dezordonate, a relaţiilor fără nici o finalitate, în care afectivitatea lipseşte cu totul, fiind înlocuită de regula plăcerii lipsite de implicare şi responsabilităţi, de perversiunile care în general hrănesc dorinţa, de dominarea sexuală a bărbaţilor, prinşi şi ei în acest carusel. Straniu însă, constata psihiatra, era faptul că nici una dintre fete nu conştientiza cauza reală a patologiei lor. Convinse de mass-media şi de curentele la modă că aşa trebuie să funcţioneze lucrurile în sfera sexuală, fetele acceptau orice umilinţă, orice relaţie, fără să-şi dea seama că prin aceasta îşi subminează propria persoană, propria sănătate.

Vorbim de o lume către care ne îndreptăm şi noi cu paşi repezi. O lume în care deja generaţia părinţilor este afectată, unde copiii nu mai au de unde să-şi ia modelul de viaţă, convinşi la un moment dat că acesta nici nu mai există. Şi înşelat este cel care crede că va scăpa dacă nu se va opune răului, dacă nu-şi va asuma cu durere pe cei de lângă el. În mod cert, nebunia totală în care a intrat umanitatea îşi are originea în părăsirea reperului absolut – a lui Dumnezeu.

Lipsit de adevărata perspectivă a Împărăţiei lui Dumnezeu, omul strivit de vremi a început să-şi proiecteze paradisul în lumea de aici. Şi, fără să-şi dea seama, a început să colaboreze cu cel mai mare duşman al său şi al lui Dumnezeu: mamona cel mincinos şi ucigaş de oameni dintru început.

Aşa a început totul şi aşa va continua, dacă nu vom înţelege că fără credinţa în Dumnezeu nu ne vom putea însănătoşi de boala sinucigaşă a înşelării. De fapt, o soluţie globală la această cursă infernală a omenirii către nimic este greu de imaginat. Însă conştientizând, măcar o parte s-ar putea salva. Cei puţini care, în urma unui cataclism sau dezastru, constituie sămânţa pentru o viitoare lume mai bună – a unui veac în care, parafrazându-l pe Malraux, omul ori va fi autentic creştin, ori nu va mai fi.