Avortul ucide pe cei vii

vineri, 12 decembrie 2014

| | |

http://www.freedigitalphotos.net


Articol preluat de la Alianţa Familiilor din România

Scriem astăzi despre avort dintr-o perspectivă inedită: avortul ucide şi pe cei vii, nu doar pe cei nenăscuţi. Celor vii, însă, nu le ucide trupul ci sufletul şi viitorul. Numărul de femei care îşi regretă avortul e mare, dar pentru presă subiectul acesta pare să fie taboo. E un subiect ignorat şi pare-se lipsit de interes pentru marile cotidiene ale României şi Occidentului. De aceea, rămâne publicaţiilor online, atât în România cât şi în afara ei, să îl prezinte. Răsfoind informaţiile lumii virtuale, depistam un număr în creştere de mărturii ale femeilor care şi-au avortat copiii şi îşi regretă faptele. Legea nu le condamnă, dar le condamna conştiinţa. Presiunea şi neliniştea lăuntrică, constantă şi deseori incurabilă, cu care se confruntă aceste femei lasă cicatrice care dăinuie o viaţă întreagă. Dar nu numai femeile sunt afectate. Suntem afectaţi noi toţi: bărbaţii care aşteaptă să devină tati, părinţii care nădăjduiesc să devină bunici, copiii care îşi doresc fraţi şi surori. În final, avortul ne ucide pe noi toţi, pe cei vii.

Date statistice

România noastră îmbătrâneşte mai repede decât ne aşteptam iar ceasul ei biologie bate tot mai încet. Luna trecută Ziarul Financiar a publicat un articol alarmant care ar fi trebuit să facă la fel de mari valuri în România cât a făcut campania prezidenţială. Subiectului lui trebuia să i se acorde la fel de multă atenţie şi să fi fost dezbătut de pretendenţii la preşedinţia ţării. Dar nu au făcut-o. Articolul ne informează că în ultimele două decenii populaţia şcolară a României a scăzut cu un sfert. În 1995 4.7 milioane de elevi şi studenţi erau înmatriculaţi în şcolile şi universităţile României. Anul acesta au mai rămas doar 3.6 milioane. [Detalii aici: Populaţia şcolară scade, iar tinerii îşi găsesc din ce în ce mai greu un loc de muncă. Ce sfaturi au angajatorii pentru ei | Ziarul Financiar | Ziarul Financiar] Unde sunt cei 1.1 milion care lipsesc?

Răspunsul nu e greu de aflat: majoritatea dintre ei au fost avortaţi. Românii din Italia au născut, anul trecut, 20.000 de copii, 20.000 de fiinţe umane care vor contribui la reabilitarea demografică a muribundei Italii, nu a Ţării Mama. [Detalii aici:http://www.gazetaromaneasca.com/observator/36-comunitate/8752-20000-de-copii-romani-nscui-in-italia-anul-trecut.html] În contrast, luna trecută au fost emise ultimele date statistice privind rata avortului în America. În 2013 au fost avortaţi acolo 730.322 de copii nenăscuţi, cel mai mic număr din 1973 încoace când avortul a fost legalizat de Tribunalul Suprem. [Detalii aici: http://www.washingtonexaminer.com/cdc-18-of-all-pregnancies-end-in-abortion-730322-is-a-new-low/article/2556742] Vestea e încurajatoare. După 1973 numărul avorturilor în America se apropia ori trecea de 1 milion anual. Dar a scăzut cu 30% între 1973 şi 2013. Cifrele acestea sunt şi mai încurajatoare considerând că în aceeaşi perioada de timp populaţia Americii a crescut cu 30%.

Ce explică scăderea vertiginoasă a avortului în America? Răspunsul a fost dat de o publicaţie influenţă, seculară, americană, The Atlantic: seriozitatea şi perseverenţa mişcării proviaţă din America din 1973 încoace şi mai ales implicarea continuă a creştinilor în bătălia pentru dreptul la viaţă al copiilor nenăscuţi. [Detalii aici: http://www.theatlantic.com/politics/archive/2014/12/why-is-the-abortion-rate-falling/383300/] Pentru a ajunge aici, însă, au fost făcute sacrificii mari. În rândurile din faţă au fost femeile creştine care au refuzat să îmbrăţişeze noul “drept” la avort conferit lor de Tribunalul Suprem şi au ales să asculte mai mult de Dumnezeu şi de instinctul maternal decât de propagandă feministă.

Despre o astfel de femeie scriem astăzi. E mărturia unei femei creştine care şi-a avortat doi copii, a dat viaţa la 2 copii, a rămas iarăşi însărcinată şi a vrut să avorteze din nou. Conştiinţa a cercetat-o şi s-a răzgândit. Pe parcurs, însă, avortul i-a distrus familia, căsătoria, relaţiile cu soţul, cu semenii, şi cu biserica ei. Dar ziua când a vrut să-şi avorteze ultimul copil i-a schimbat viaţa. A stat ore în şir în fata clinicii de avort cugetând la viaţa ei, trecutul ei, şi la ravagiile pe care avortul le-a făcut în viaţa familiei ei. În momentele acelea de cercetare şi-a revenit în fire. Rămâne să citiţi detaliile în mărturia de mai jos. Titlul în engleză al articolului este Navigating the Waters of a Broken Life: My Abortion Story, şi poate fi citit aici:http://thefederalist.com/2014/06/19/navigating-the-waters-of-a-broken-life-my-abortion-story/ El a fost abreviat şi tradus pentru cititorii noştri de Simona Preotu (AFR Sibiu), profesoara de engleză, soţie şi mama a doi copii cu care Dumnezeu a binecuvântat-o. Îi mulţumim.

Ultimă sarcină

M-am aşezat în maşină încălzită cu miros vechi de cartofi prăjiţi. Mereu existau câţiva sub scaunul unde copiii îi împrăştiau , dar ei erau plecaţi acum. Nu ştiam unde anume. Priveam prin parbrizul murdar la clădirea din faţa mea şi citeam cuvintele de pe uşă, din nou şi din nou : naşterea planificată. [Nota AFR: clinică de avort] Sudoarea-mi curgea în spatele gâtului dar nu am pornit instalaţia de aer condiţionat. Am vrut să simt căldura. Am vrut să fiu distrasă de durere. Eram mai mult de două luni însărcinată. Era încă timp pentru a ucide copilul. Şi ucidere a fost ceea ce a fost. Nimeni nu putea să-mi spună altfel. Am fi avut doi copii. Pierdusem alte două sarcini. Ştiam cum era să simt un copil crescând în pântece. Micile zvâcniri ca semn al vieţii, lovirea unui cot sau a unui genunchi în stomacul meu, sughiţurile slabe.

Priveam cum o fată tânără şi prietena ei se grăbeau să intre în clădire. Ele s-au strecurat înăuntru închizând uşa în urma lor. Mă întrebam care dintre ele era însărcinată. M-am uitat în oglindă. Aveam 33 de ani. De-abia o adolescentă. Nu am recunoscut femeia din oglindă. Am văzut doar ruşine. Am vrut să ies din maşină, dar nu m-am putut opri să nu mă gândesc la spitalul din Florida cu 6 ani în urmă. Am fost dusă de urgenţă la spital. Sângeram şi medicii mă duceau în camera cu ultrasunete să fiu examinată. În cameră era foarte rece şi nu m-am putut opri din tremurat. Tehnicianul m-a uns cu ceva în zona din jurul stomacului şi a pornit aparatul. Mă aşteptam să-mi văd copilaşul mort, fără ca inima să-i mai bată, cu trupul nemişcat. Văzusem asta şi înainte şi eram pregătită. Dar Dumnezeu a avut alte planuri.

Durerea pe care am simţit-o în acel moment a fost una de aşteptare, dor şi bucurie inexprimabilă. Fiul meu era în viaţă, era bine, mişcându-şi picioruşele. Inima lui bătea. L-am fixat cu privirea, recunoscătoare că îl putem vedea acolo în burtă, îl ştiam în siguranţă şi îi auzeam bătăile. Niciodată nu am simţit dragostea cum am simţit-o în acel moment. Dragostea unei mame. Atât de pură. Atât de naturală. Trăsăturile sale nu erau complet dezvoltate. Degetele lui fragile, degetele de la picioare atât de mici. Dar el era fiul meu şi ştiam că va creşte pentru a aduce fericire în această lume. Foarte diferită de durerea pe care am simţit-o când mă aflam în maşină în afara clădirii unde se afla cabinetul naşterea planificată. Nu simţeam nicio bucurie, nicio dorinţă, nicio speranţă. Doar disperare şi o dorinţă disperată de a repara ceea ce am pierdut şi să îmi recapăt viaţa.

Divorţul şi destrămarea familiei  

Mă despărţisem de soţul meu. O alegere egoistă. Oh, aş putea să vă dau o mie de motive, multe dintre ele de înţeles, poate chiar justificate, dar nu contează. Ideea esenţială a fost că m-am despărţit şi am început o viaţă nouă cu un alt bărbat. Nu a durat mult timp când am ştiut că nu pot trăi cu această alegere. Cei doi copii însemnau prea mult pentru mine. Copiii ar trebui să trăiască într-un cămin stabil unde să crească în încrederea şi siguranţa dragostei ambilor părinţi. Nu am putut trăi cu tristeţea pe care am văzut-o la ei încă din momentul despărţirii în acele săptămâni în care au stat cu mine înainte de a-l vizita pe tatăl lor. Confuzia şi teama lor au fost poveri pe care nu am vrut să le mai poarte. Aşa că am decis să mă împac cu soţul meu.

Era de asemenea vorba de biserica mea. Am părăsit-o de asemenea – un alt episod din viaţa mea pe care trebuia să îl repar … să îl rezolv …  Primisem câteva scrisori de la liderii bisericii despre faptul că divorţul meu însemna că nu mai eram o mamă pentru copiii mei. Dacă mi-am încălcat legământul de căsătorie, nu mi se mai permitea să mă bucur de privilegiile ce decurg din acesta – privilegiul de a fi mama. Cu alte cuvinte, dacă mi-am lăsat soţul trebuia să-mi las şi copiii. Nu mai eram o mamă în ochii bisericii sau a lui Dumnezeu.

Primisem o scrisoare de la soţia unui frate în vârstă, spunându-mi “să fac un lucru onorabil şi să stau separată de copii până când prin harul lui Dumnezeu mă pocăiesc şi trăiesc prin credinţa în ascultare de Dumnezeu.” Soţul meu îmi scrisese de asemenea că trebuia să “rup orice fel de comunicare şi contact cu copiii: nu vizite, nici telefoane, nici e-mailuri şi nici scrisori…Tu nu mai eşti mama acestor copii.” Am citit scrisorile de mai multe ori şi am ştiut ce trebuia să fac – nu doar din cauza ameninţărilor, ci pentru că îmi iubeam copiii. Am vrut ca ei să fie fericiţi din nou. Împăcaţi. Nu voi uita niciodată ziua în care m-am întors. M-am dus la bătrânii bisericii şi le-am implorat iertare. Doream să le spun motivele pentru care plecasem, îmi neglijasem căsnicia – cu siguranţă unii dintre ei ar fi înţeles – dar nu am făcut-o. Am păstrat tăcerea. Ştiam ce trebuia să fac şi am fost dispusă să o fac. Am fost dispusă să fac ca totul să fie bine din nou.

Ne-am aşezat într-o sală de biserică slab luminată. Şase bărbaţi şi eu. Un fel de tribunal. Cu Bibliile deschise în faţa noastră. Furia din încăpere era palpabilă. La fel şi durerea. Luminile fluorescente clipeau deasupra capului, iar afară plouă. Şiroaiele de ploaie curgeau pe geamuri şi tunetul răsună prin munţi. Bărbaţii mă ascultau şi spuneau că îmi vor oferi ajutorul de care aveam nevoie pentru a-mi recăpăta căsnicia, pentru a-mi reîntregi familia.

Însărcinată din nou  

M-am întors la apartament pentru a-mi aduna lucrurile, dar în seara aceea am aflat că eram însărcinată. Mă îngrijorasem cu privire la asta şi amânăm testul dar nu puteam trăi în negare pentru totdeauna. M-am aşezat în baie pe podea, cu genunchii până la bărbie şi priveam cum linia roşie se transformă într-o cruce. Lumea mea s-a spulberat. Mă aflam la răscruce de drumuri. Nu puteam păstra copilul şi repara căsnicia. Nu puteam păstra bebeluşul şi copiii mei să se reîntoarcă la mine. Chiar şi atunci, nu ştiam unde sunt. Ei se aflau fie cu oamenii bisericii sau în afara oraşului. Nu ştiam. Soţul meu nu îmi spusese. El pur şi simplu i-a luat şi mi-a spus că nu mai eram mama lor, că am murit pentru ei. Mă întrebam dacă le spusese cu adevărat că am murit. O parte din mine ar fi dorit să fie aşa. Timp de două luni, m-am frământat ce să fac. Am stat în apartamentul meu încercând să mă hotărăsc cum să confrunt viitorul, cum să rezolv ceea ce era distrus. Dar ştiam că unele lucruri nu pot fi rezolvate. Eram dispusă să-mi pierd un copil, într-un fel. Indiferent de ceea ce alegeam, existau şi pierderi, şi nu numai pierderea mea dar şi pierderea copiilor mei. Ei pierdeau o mamă. Totul se schimbase pentru ei. Nimic nu era corect sau complet. Prin propriile mele alegeri creasem o lume care aducea durere – tuturor. Ruşinea, izolarea şi vina erau copleşitoare. Dar le merităm. Merităm durerea, pedeapsa, pierderea. Copiii mei nu le meritau. Nici unul dintre ei.

Am luat în calcul varianta de a da copilul spre adopţie, dar tatăl nici nu dorea să audă asta. El va creşte copilul. Singura alegere era de a da naştere copilului şi cineva să îl înfieze fără ca acest copil să mă mai vadă vreodată. Aş fi putut face asta pentru că, potrivit legii, tatăl nu avea nici un drept legal asupra copilului din moment ce noi nu eram căsătoriţi.

Mi-aş recăpăta căsnicia. Copiii mei m-ar avea din nou. Dumnezeu m-ar fi iertat. Povestea încâlcită a sentimentelor şi consecinţelor era un lanţ din care nu reuşeam să scap. Asta până când m-am gândit la avort. Uciderea copilului. Aceasta ar rezolva totul. Cât de ironic – pe atât de bizar -  nu puteam suporta gândul adopţiei dar puteam medita la moarte. Cu toate acestea, în acel moment întunecat, mă gândeam că era cea mai bună alegere. Ar fi atât de uşor. Milioane de femei o făceau în fiecare an. Viaţa mea ar putea continua aşa cum era înainte. Mi-aş recăpăta căsnicia. Copiii mei m-ar avea din nou. Dumnezeu m-ar fi iertat. Biserica m-ar accepta înapoi. Familia mea ar fi împreună. Copiii mei ar fi fericiţi.

Dar copilul meu ar fi mort.

În cumpănă   

Aş fi în stare să sacrific acest copil pe altarul egoismului meu? Acest copil care creştea în burta mea? Un copil pentru care eram responsabilă? Un copil pe care îl adusesem în lume prin dorinţa mea de a avea relaţii sexuale?

Doar să ies din maşină, să-mi păstrez hotărârea, să mă aşez pe masă, să închid ochii, să-mi îndoi picioarele şi să-i las să mă scape de greşeala mea. În maşină era cald ca într-un cuptor, şi mă uitam spre uşă cabinetului naştere planificată prin ceaţa de căldură de pe capotă. Mirosul de cartofi vechi au adus înapoi amintiri cu copiii mei râzând în zilele când totul era bine. Poate nu perfect. Dar bine. Putea fi din nou aşa. Trebuia doar să ies din maşină, să-mi păstrez hotărârea, să mă aşez pe masă, să închid ochii, să-mi îndoi picioarele şi să-i las să mă scape de greşeala mea.

Am deschis portiera şi am traversat parcarea până la uşa de la intrare. Cerul era atât de albastru, şi păsările cântau, dar tot ce auzeam era bătaia inimii mele. Tot ce puteam vedea era ceaţa neclară a clădirii din faţa mea. O femeie stând în spatele biroului ridică privirea. “Pot să vă ajut?” întrebă ea. Priveam în încăpere. Fetele care intraseră mai devreme şedeau într-o parte a încăperii. Una răsfoia o revistă. Cealaltă privea la mine. Ochii ei erau umpluţi de lacrimi. Ne uităm una la alta – împărtăşind un moment comun de vinovăţie, de compasiune, de durere – şi apoi şi-a întors spatele. Nu mă puteam mişca. “Domnişoară, vă pot ajuta?” a repetat femeia de la birou. Am clătinat din cap. “Nu. Îmi pare rău. Nu, nu poţi.”

Am plecat şi am fugit la maşină. Încă pot auzi clopoţelul de la uşa sunând. Am pornit motorul şi am scos maşina din parcare. Nu am putut să o fac. Nu am putut să-mi omor copilul din cauza greşelilor mele mizerabile. Nu ştiam ce am de gând să fac – nu ştiam ce puteam să fac – dar trebuia să accept consecinţele alegerilor mele. Nu puteam să ucid o viaţă pentru ca mie să-mi fie mai bine.

Trebuia să-mi înfrunt durerea. Durerea este rezultatul alegerilor greşite. Suferinţa este consecinţa păcatului. Dacă suntem dispuşi să păcătuim, trebuie să fim dispuşi să acceptăm şi suferinţă care vine odată cu păcatul. Fugind de suferinţă, săvârşind lucruri mai rele pentru a o evita, nu este un răspuns. Aceasta produce mai multă durere, mai multă suferinţă – poate nu pentru tine, dar cu siguranţă pentru copilul pe care l-ai omorât. Nu mi-am ucis fiica. Mi-e ruşine că am vrut să o fac – chiar şi pentru o clipă. În cele din urmă, nu am putut să o fac. Sângele ei nu trebuia vărsat pentru a-mi face mie viaţa mai uşoară, indiferent cât de corecte ar fi fost motivaţiile mele când ea a apărut în viaţa mea. Alegând viaţa mi-a schimbat-o pe a mea pentru totdeauna. Aceasta nu a fost niciodată la fel şi fusese dificil pentru că mă luptam pentru a naviga în apele unei vieţi distruse.

Femeile care îşi avortează copiii o fac pentru că ele spun că îşi doresc o viaţă mai bună. Dar nu este o viaţă mai bună pe care şi-o doresc – este una mai uşoară. Este o viaţă lipsită de luptă, fără consecinţele alegerilor deja făcute. Este mai uşor. Dar nu e mai bine. Nu este niciodată mai bine. Moartea nu este niciodată mai bună. Dacă aş fi ales să-mi avortez copilul, aş fi ales moartea. Sânge vărsat să spele păcatele mele. O viaţă luată astfel încât să o câştig pe a mea, aşa încât să pot să fiu liberă de consecinţele alegerii mele de a concepe acest copil. Dar sângele unui copil nu poate repara niciodată ceea ce este distrus. Un asemenea sacrificiu este o minciună.