APOSTOLUL
Fiule Timotei,
fii treaz în toate, suferă răul, fă lucru de evanghelist, slujba ta fă-o
deplin! Că eu de-acum mă jertfesc şi vremea despărţirii mele s-a apropiat.
Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit. De acum
mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El,
Dreptul Judecător, şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit arătarea
Lui.
EVANGHELIA
MARCU 1, 1-8
Începutul
Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Precum s-a scris în prooroci: iată, Eu trimit pe îngerul
Meu înaintea feţei Tale, care va pregăti calea Ta înaintea Ta. Glasul celui ce
strigă în pustie: pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Sale. Aşa
s-a arătat Ioan, botezând în pustie şi propovăduind botezul pocăinţei, spre
iertarea păcatelor. Şi mergea la el tot ţinutul Iudeii şi toţi cei din
Ierusalim şi se botezau de către el, în râul Iordanului, mărturisindu-şi
păcatele lor. Şi era Ioan îmbrăcat în haine de păr de cămilă, avea brâu de
curea împrejurul mijlocului lui şi mânca lăcuste şi miere sălbatică. El
propovăduia, zicând: vine după mine Cel care este mai tare decât mine, Căruia nu
sunt vrednic să mă plec şi să-I dezleg cureaua încălţămintelor. Eu v-am botezat
pe voi cu apă, dar Acela vă va boteza cu Duhul Sfânt.
Arhimandritul Simeon Kraiopoulos: Botezul şi pocăinţa
Botezul
pruncilor şi sfinţirea apelor
Pruncii se
botează şi există mărturii în Noul Testament, care lasă să se înţeleagă că se
făcea botezul copiilor şi în vremurile nou-testamentare. Sfântul Evanghelist
Luca scrie că în Filipi s-a botezat temnicerul „şi toată casa lui“. Adică,
toată familia lui, care putea să cuprindă şi copii mici. În cazul pruncilor,
însă, se întâmpla acelaşi lucru ca la sfinţirea apelor.
De Bobotează,
când se face sfinţirea cea mare a apelor, la fiecare început de lună, când se
face sfinţirea cea mică a apelor, sau în orice altă zi când cerem preotului să
ne facă sfeştanie, fie în biserică, fie acasă, preotul spune rugăciunile
respective şi apa se sfinţeşte. Chiar dacă nu credem că se face aghiasm[, ea se
face. Vorbim în cazul aghiasmei de o minune continuă. În special, Agheasma cea
Mare se păstrează doi, trei sau mai mulţi ani, aşa cum ne spune şi sfântul Ioan
Gură de Aur, şi fiecare poate să se convingă de acest lucru.
Dacă un
creştin, la Praznicul Crăciunului îi va spune unui preot: „Am canon de la
duhovnicul meu să nu mă împărtăşesc, ci să iau doar Agheasma Mare”, preotul îi
va da din cea pe care o are de la Bobotează precedentă. Apa obişnuită, păstrată
într-o sticlă timp de un an, este cu neputinţă să fie consumată de cineva.
Aşadar, pentru
că apa nu propagă nici o reacţie, se sfinţeşte prin rugăciuni, în timp ce unui
om putem să-i citim rugăciuni, că nu se atinge nimic de acesta.
De exemplu,
preotul citeşte o rugăciune de somn unui matur, şi pe acesta nu-l prinde
somnul.
Dar când o
citeşte asupra unui copil, are efect imediat. În ţara mea, după câte cunosc,
când cineva doarme profund, se zice: „doarme ca unul căruia i s-a citit”,
tocmai pentru că rugăciunile au efect ca la copiii mici, şi dorm. Pruncul
adoarme în braţele mamei sale, atunci când preotul îi citeşte rugăciunea. Şi
aceasta pentru că se întâmplă o minune vie!
Când nu există
reacţie, când nu există împotrivire, harul lui Dumnezeu lucrează. El este
activ, mai ales în omul care se botează prunc, deoarece există părinţii, nasul,
care dau mărturie în biserica pentru el că, atunci când va ajunge mare, va
deveni un bun creştin. Cred că realizaţi ce răspundere au, şi părinţii şi
naşul, în aceasta, situaţie! Dar, ceea ce este fundamental este faptul că harul
lucrează, pentru că nu există niciun fel de împotrivire din partea copilului.
Orice preot,
oricât de păcătos ar fi, când săvârşeşte Agheasmă, apa se va sfinţi. În timp ce,
dacă citim rugăciuni unui om, acesta nu se sfinţeşte. De ce? Pentru că
reacţionează. Şi ce înseamnă acest lucru? Nu ca în acel moment se împotriveşte,
ci că nu se predă pe sine harului aşa cum apa s-a
„lăsat pradă” rugăciunilor, aşa cum pruncul se lăsă în seama lor.
[...]
„Drepte faceţi
cărările Lui”
Pericopa
evanghelică din duminica dinaintea Bobotezei
Pericopa
evanghelică care s-a citit, este de la începutul Evangheliei Sfântului
Evanghelist Marcu. În mod special, în această seară când ne aflăm la finele
anului, pericopa ne oferă două fraze care ne sunt de mare folos.
În versetul al
doilea citim: „Precum este scris în proorocie: Iată, Eu trimit pe îngerul Meu
înaintea feţei Tale…” „…care va pregăti calea Ta înaintea feţei Tale”. Acest
înger, Sfântul Ioan Botezătorul, va găti calea, va pregăti lucrurile ca să
păşească pe cale Hristos.
„Glasul celui
ce striga în pustie, gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui!”
Îngerul, omul acesta, va fi un glas care va striga în pustiu şi va zice:
„Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui!”. Îngerul vine să
pregătească poporul, lumea, propovăduind pocăinţă. Va spune: pregătiţi calea
Domnului, drepte faceţi cărările Lui, gătiţi drumul lui Hristos, faceţi netede
cărările pe care va trece Domnul.
În continuare,
Sfânta Evanghelie ne relatează detaliat: „Ioan boteza în pustie, propovăduind
botezul pocăinţei întru iertarea păcatelor”. Lucrarea sfântului Ioan
Botezătorul era să propovăduiască botezul pocăinţei, spre iertarea păcatelor.
Ar spune cineva că, pentru noi, acestea nu mai sunt de folos, pentru că deja
credem în Hristos, ne-am botezat, ne aflăm în Biserică, participăm la Tainele
ei. Oare ne foloseşte nouă predica Sfântului Ioan Botezătorul? Care drum să-l
apucăm şi ce cărări să netezim, ca să treacă Domnul, de vreme ce deja L-am
primit pe Acesta? Credem în El şi, mai ales, prin Sfânta Împărtăşanie primim
înlăuntrul nostru Trupul şi Sângele Lui, pe Domnul Însuşi?
Sfinţii
Părinţi, şi în mod special sfântul Isaac Şirul, spun că pocăinţa este şi pentru
începători şi pentru cei de mijloc şi pentru cei îmbunătăţiţi. Pocăinţa este
anticamera Raiului. Şi Hristos, când a venit, a propovăduit pocăinţa, şi
Apostolii au propovăduit-o, şi Sfinţii Părinţi şi toţi sfinţii până în zilele
noastre.
Pocăinţa nu
este ceva care începe şi se termină. Dacă ar fi fost aşa, n-ar fi trebuit să
fie necesară pentru că omul nu încetează să fie păcătos. Starea de pocăinţă nu
trebuie să se oprească niciodată. Dacă omul uită pocăinţa, dacă nu o are,
permanent, înlăuntrul său vor lăstari în suflet rădăcinile păcatului care
mocnesc acolo şi va deveni de nerecunoscut. Un motiv pentru care noi,
creştinii, o ducem greu este pentru că nu ne pocăim, nu avem permanent
înlăuntrul nostru pocăinţă, nu vieţuim în pocăinţă.
„V-aţi
pregătit?”
Trebuie aşadar
să luăm aminte, în mod special, la pregătire. Sfântul Ioan Înaintemergătorul ne
cheamă să pregătim calea Domnului şi să facem drepte cărările Lui. În pragul
noului an, cred că ceea ce trebuie să avem în vedere, împreună cu pocăinţa,
este tocmai cuvântul „pregătiţi”. Mă impresionează expresia: „Drepte faceţi
cărările Lui!”. Adică, să fim drepţi, să fim sinceri înaintea lui Dumnezeu.
Domnul vrea să intre înlăuntrul nostru. Prin urmare, nu vom găti alte drumuri,
alte cărări, ci în sufletul nostru, înlăuntrul lui toate să devină netede. Nu
înseamnă nimic altceva decât sinceritate, să devenim sinceri cu Dumnezeu.
Îndreptăţirile
de genul: „Este greu, nu mai pot, lucrurile nu mai sunt ca altă dată!”, sunt
minciuni, sunt amăgiri.
Înlăuntrul
nostru există minciună, ipocrizie şi vrem să acoperim realitatea. De vreme ce
Domnul a voit să vină pe pământ, înseamnă că lumea, oamenii care locuiesc pe
pământ, pot să-L primească. Altfel, n-ar fi venit. Înseamnă că pot să-şi
pregătească sufletul lor.
Dacă Hristos a
hotărât să vină în sufletul fiecăruia dintre noi, înseamnă că omul poate să fie
sincer, poate să fie cinstit, poate să se pocăiască cu adevărat, poate să
îndepărteze orice obstacol. Oare nu ne cunoaşte Hristos!? Oare nu ne ştie El!?
Cu siguranţă, nu pierde din vedere pe nimeni. Nu a venit doar pentru unii, ci
pentru toţi oamenii, pentru flecare în parte. Vrea să vină în sufletul
fiecăruia şi să se sălăşluiască acolo. Sufletul omenesc să devină biserica în
care să locuiască Duhul Sfânt, prin mijlocirea Lui.
Sinceri,
cinstiţi, autentici, drepţi
Desigur, vom
aduce, degrabă, argumente ca să ne îndreptăţim. Înlăuntrul nostru s-a sălăşluit
minciuna şi nu adevărul. Adevărul este că eşti păcătos şi Hristos a venit să te
mântuiască. Deşi eşti păcătos, El a hotărât să vină în sufletul tău. Înseamnă
că poţi să te pregăteşti. Celelalte sunt minciuni, oricât ai încerca să te
îndreptăţeşti, oricâte argumente ai aduce.
Astfel,
înţelegem mai bine cuvintele Apocalipsei:
„Şi în cetate (adică în Împărăţia lui
Dumnezeu) nu va intra nimic pângărit şi nimeni dedat cu spurcăciunea şi cu
minciuna, ci numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului”.
Şi:
„Afară câinii şi vrăjitorii şi desfrânaţii
şi ucigaşii şi închinătorii la idoli şi toţi cei ce lucrează şi iubesc minciuna!“.
Minciuna nu
înseamnă câteva minciunele pe care le spune omul şi pe care le va mărturisi, ci
minciuna adânc înrădăcinată în suflet care te face neputincios, necinstit,
nesincer înaintea lui Dumnezeu. Hristos trece şi pleacă de la tine, pentru că
nu eşti pregătit; nu pentru că nu poţi, ci pentru că nu vrei.
Nu spune
nimeni: „Eu nu-L primesc pe Hristos!”, în cunoştinţă de cauză. Să nu ezităm să
vădim starea din adâncul sufletului. Domnul este pregătit să ne ajute. Să facem
una cu pământul, în sensul bun al cuvântului, cele dinlăuntrul nostru:
minciuna, ipocrizia, autojustificarea, comoditatea şi orice altceva ne
împiedică. Să deschidem calea să Se sălăşluiască înlăuntrul nostru Hristos
Domnul, Care este adevărul, iubirea. Să se aşeze în noi adevărul, să dobândim
dragostea, dar nu cea interesată pe care o au oamenii unul faţă de altul.
Când Îl rogi
pe Dumnezeu, cu toată puterea sufletului tău şi cu sinceritate, de exemplu, să
te vindece, este o cerere interesată. Nu înseamnă să nu-L rogi, când eşti
asaltat de păcate, să te uşureze cumva. Trebuie să înaintăm mai mult, să
devenim autentici, credincioşi. Să nu spunem: „Vai, vai, cât de greu este!” Noi
le facem grele cu minciuna, cu prefăcătoria, cu autoîndreptăţirea şi
nesinceritatea. Ele sunt cele mai grele. Celelalte doar par grele. Dacă accepţi
suferinţa devii autentic, dobândeşti iubirea”.
(din: Arhim.
Simeon Kraiopoulos, “Adame, unde eşti? Despre pocăinţă“, Editura Bizantină,
Bucureşti, 2008)
Sursă: Cuvânt ortodox
0 comments:
Trimiteți un comentariu