De cele mai multe ori, când vorbim despre familiile cu
mulţi copii, vorbim şi despre probleme sociale: părinţi şomeri sau cu venituri
foarte mici, cu un nivel scăzut de educaţie, care trăiesc în condiţii
inadecvate. Drept urmare, copiii nu pot decât visa la alternativa frumoasă în
care au hrană, îmbrăcăminte, educaţie şi protecţie, iar calvarul sărăciei este
transmis din generaţie în generaţie, în aceleaşi spaţii mici şi insalubre, fără
nici o şansă de scăpare. Nici din partea statului, nici din partea societăţii. Iar singura lor
salvare sunt ei înşişi, dacă au puterea să se ridice din necaz…
Dar
sunt şi excepţii: familii pe care iubirea – unuia faţă de celălalt, faţă de
Dumnezeu şi faţă de copii – i-a ajutat nu doar să supravieţuiască, ci şi să
prospere, să evolueze şi să ofere urmaşilor posibilitatea unui trai mai bun. Mihaela
şi Marius sunt doi părinţi foarte realişti. Povestindu-ne despre aventura lor
prin viaţă, la fiecare două fraze este pomenit cuvântul muncă. El lucrează în
construcţii de când s-au căsătorit, conştient fiind că fără să înveţe o meserie
nu se va descurca. „Aici, la noi, la ţară, dacă nu munceşti nu ai din ce să
trăieşti. Trebuie să te scoli dimineaţa şi să te întorci în casă seara târziu. Dacă
îţi place să dormi la amiază şi să stai la umbră şi cu sticla pe masă nu faci
nimic. Nu suntem nici noi cheie de biserică, dar trebuie multă muncă. Şi dacă
n-aş şti meseria pe care o ştiu, n-aş ieşi la liman. Dacă aş fi cum sunt alţii
care lucrează cu ziua şi seara se duc şi cheltuie banii, n-aş reuşi să mă
descurc. Cu punga strânsă şi asta este”, ne-a mărturisit tatăl.
O
viaţă de sacrificii şi împliniri
Ăsta a
fost secretul lor: au muncit cot la cot, timp de 21 de ani de când sunt
căsătoriţi, şi şi-au dorit să fie fericiţi, aşa încât nu a lipsit niciodată
înţelegerea între ei. Ei au opt copii şi o mentalitate care le-a permis să
ajungă la performanţa asta. I-a
întrebat şi noi: de ce opt? De ce nu doar doi? De ce o duc atât de bine
comparativ cu alţii? Şi ne-au răspuns amândoi într-un glas: „Fiecare cum e
lăsat de la Dumnezeu!”. Fără judecată, fără răutate şi fără invidie, ei s-au
bucurat mereu de ce au avut.
Dar
asta nu înseamnă că totul a mers ca pe roate. Dimpotrivă, au avut piedici în
faţa cărora mulţi dintre noi ar fi renunţat la luptă. Primul lor copil,
Geanina, are 20 de ani şi are întârziere severă mintală şi semipareză dreaptă. La doar o lună de la naştere, o fetiţă născută perfect
sănătoasă, s-a intoxicat cu nitriţi din apa pe care o folosise mama la
prepararea laptelui. Concentraţiile masive de astfel de substanţe afectează pe
termen lung evoluţia psiho-motorie a copiilor intoxicaţi, iar fetiţa, fiind
într-o stare foarte gravă, deşi medicii i-au făcut tratamentul necesar, a rămas
cu urmări foarte grave. „Ea s-a născut sănătoasă, cu nota 10. Am dus-o mai mult
gata la spital, la trei săptămâni. Şi atunci, la spital, nu ştiu ce i-au făcut,
ce s-a întâmplat, de a rămas cu semipareză. Şi dacă a fost să fie aşa, aşa a
rămas. Noi am făcut tot ce am putut pentru
ea”, ne-a explicat mama. În urma accidentului, din fetiţa fără cusur, la care
orice părinte visează, a rămas o fiinţă care nu a înţeles niciodată ce se
întâmplă cu ea şi în jurul ei. Primeşte încontinuu tratament pentru
deficienţele psihice şi, pe măsura ce înaintează în vârstă, e din ce în ce mai
liniştită din punct de vedere comportamental. Oricum la normal nu va mai reveni niciodată. Iar
sentimentele şi tulburările sufleteşti prin care au trecut numai părinţii de
copii cu deficienţe le pot cunoaşte.
Şi a
rămas întrebarea nostră pe buze, uimiţi de paradoxul situaţiei, văzând doi
părinţi care, după un copil cu handicap au mai făcut încă şapte copii: cum de
nu v-aţi speriat, având primul copil cu probleme? „Bineînţeles că ne-am
speriat, dar asta o fost să fie. Ce a dat Dumnezeu, aceea am primit. La noi a
fost un caz deosebit, că am avut prima fată bolnavă, şi am zis că să mai facem copii,
ca să fie cine să aibă grijă de ea când noi n-om mai fi. Şi uite aşa am ajuns
să avem trei copii, după aia a venit şi al patrulea, am zis hai că mai facem
unul şi sunt cinci. Ei, unde manâncă cinci, mănâncă şi şase”, ne-a mărturisit
mama. Şi totuşi, după atâţia ani împreună, ne-au explicat că viaţa lor este
foarte frumoasă. Îşi iubesc copii mai mult decât orice pe lume şi, deşi nu
şi-au propus să facă atât de mulţi, niciodată nu au regretat venirea vreunuia
pe lume. „Mulţi ne întreabă dacă nu ne este greu. Ba e greu. Noi i-am făcut că
ni i-a dat Dumnezeu, nu că ne-am propus noi. Dacă au venit, au venit. Ferească
Dumnezeu se întâmplă ceva cu noi, trebuie să rămână cineva şi să se ocupe de
fata cea bolnavă. Nu ştii cum e viaţa, azi eşti, mâine nu mai eşti. Trebuie să
aibă şi de ea cineva grijă. Ea e sănătoasă, nu are nici o problemă, doar că are
dizabilităţile pe care le are. Ceilalţi copii se joacă cu ea, cel puţin fetele.
Băieţii sunt mai reticenţi, dar e normal”, a completat şi tatăl.
Înţelegere
între soţi, muncă şi devotament faţă de familie
Toţi
copiii merg la şcoală, de la cel mai mic, care are 8 ani, până la cel mai mare,
cu excepţia, bineînţeles, a fetei bolnave. Doi copii, cei mai mari, urmează
studii teologice ortodoxe, motiv pentru care nici nu i-am găsit acasă. Unul
este elev la seminarul teologic, iar celălalt este absolvent, urmând să fie
student la o facultate de acelaşi profil. Părinţii sunt foarte mulţumiţi de ei
şi se citeşte în ochii lor nu doar mândria pentru copii, ci şi bucuria că Dumnezeu
i-a iubit atât de mult şi că munca lor nu a fost în zadar. Iar iubirea dintre
ei nu mai este aceea de la început, ci este una direcţionată de
responsabilităţi, griji şi sacrificii, dar tot iubire este.
Spuneam
mai devreme că Mihaela şi Marius sunt cât se poate de realişti. Sunt conştienţi
că nu oricine poate face faţă provocărilor care apar când trebuie să creşti
atât de mulţi copii. În zilele noastre, cei mai mulţi dintre tineri se feresc
de concepţia copiilor şi un număr foarte mare de copii se nasc nedoriţi, sau în
familii incapabile să-i crească cum ar merita. Cel mai important, după cum
spune Mihaela, e că „dacă există înţelegere, se poate, mergi mai departe. Că
dacă e unul într-o parte şi unul în cealaltă copiii rămân pe drumuri”. Marius,
însă, este de altă părere: „dacă au de gând să muncească, să facă, dacă nu,
nu-i mai fă, că-i faci degeaba. La ţară e mai uşor să creşti copiii că nu sunt
atât de multe cheltuieli de întreţinere. Dar tot trebuie să munceşti, că dacă
nu munceşti nu ai hrană. Dacă economiseşti ai, dacă nu, nu. Ca să stai să
strângi şi punga, să te târguieşti la toate şi să trăieşti şi bine, n-ai cum să
trăieşti”.
O altă
problemă pe care am adus-o în discuţie a fost cea a avortului, care ar fi putut
reprezenta o soluţie pentru a reduce din responsabilităţi. Reacţia Mihaelei a
fost foarte fermă: „Avortul nu e bun. Îi spuneam soţului…mai omule, eu iar sunt
însărcinată. Şi el îmi zicea că nu-i nimic, unde mănâncă şase, mănâncă şi al
şaptelea. Nu zice nimeni că nu e greu, dar aşa ne-a dat Dumnezeu. Sunt multe
femei care se duc să facă avort tocmai în ideea că nu au încredere că se vor
descurca cu creşterea copilului. Problema e alta. Nu vor să se descurce…”, ne-a
explicat mama, cu o seninătate specifică femeii care nu şi-a abandonat niciodată
credinţele. După opt copii, şi ei au învăţat să ignore răutăţile celor din jur,
dar şi oamenii au ajuns să-i respecte pentru realizările lor.
Familia
Mihaelei se află în evidenţa Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, care, prin
Departamentul ProVita, desfăşoară programul Familia – „Sfântul Stelian”, prin
care se încearcă ajutorarea şi sprijinul familiilor cu cel puţin opt copii din
Arhiepiscopia Iaşilor. Şi, de câte ori vom avea ocazia, vom încerca să
împărtăşim şi altora frânturi din viaţa unor oameni care pot fi consideraţi
exemple de primitori ai darurilor lui Dumnezeu.
Sursă: Doxologia
0 comments:
Trimiteți un comentariu