Până se sfârşeşte această viaţă, trebuie să punem început cu o dreaptă credinţă în Domnul / Sensul vieţii

marți, 14 iulie 2015

| | |
foto: Oldbeliever (OrthPhoto)

 Nu că o faptă bună ar putea fi numită altfel decât agoniseală, căci chiar dacă o faptă nu este făcută pentru Hristos, este totuşi socotită bună. Sfânta Scriptură spune: «În orice neam, cel care se teme de Dumnezeu şi face ce este drept este primit la El» (Fapte 10, 35).

Precum vedem într-o altă pildă sfântă, omul care face lucruri drepte este plăcut Domnului. Vedem Îngerul Domnului înfăţişându-se, la vremea rugăciunii, lui Cornelie, sutaşul cel drept şi cu frica lui Dumnezeu, şi grăindu-i: «Trimite la Iope şi cheamă pre Simon, cel ce se numeşte Petru. Acesta îţi va spune cuvintele vieţii veşnice, prin care te vei mântui tu şi cei ai casei tale». Astfel, Domnul întrebuinţează toate mijloacele Sale dumnezeieşti pentru a-i dărui unui astfel de om, în schimbul faptelor sale bune, şansa de a nu-şi pierde răsplata din viaţa ce va să vină. Dar până se sfârşeşte această viaţă, trebuie să punem început cu o dreaptă credinţă în Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume să mântuiască pe cei păcătoşi şi care, prin dobândirea de către noi a harului Duhului Sfânt, aduce în inimile noastre împărăţia lui Dumnezeu şi ne deschide calea spre câştigarea binecuvântărilor vieţii ce va veni.

Dar primirea de către Dumnezeu a faptelor bune care nu sunt săvârşite din dragoste de Hristos se limitează la aceasta: Ziditorul dăruieşte mijloacele pentru a le face să vieze (cf. Evrei 6, 1). Stă în puterea omului a le face să trăiască sau nu. De aceea, Domnul a spus iudeilor: «Dacă aţi fi orbi, n-aţi avea păcat. Dar acum ziceţi: noi vedem. De aceea, păcatul rămâne asupra voastră» (Ioan 9, 41). Dacă un om precum Cornelie este plăcut în faţa Domnului pentru faptele sale bune, deşi acestea nu sunt făcute de dragul de Hristos, şi apoi crede în Fiul Său, asemenea fapte îi vor fi socotite ca fiind făcute din dragoste de Hristos.

Dar în situaţia contrară, omul nu are nici un drept să se plângă atunci când binele pe care l-a făcut este nefolositor.

Acest lucru nu se petrece niciodată atunci când binele este săvârşit din dragoste pentru Hristos, întrucât fapta bună pentru El nu numai că ne aduce o cunună a dreptăţii în lumea ce va veni, dar şi în această viaţă ne umple cu harul Duhului Sfânt. Mai mult, s-a zis: «Dumnezeu nu dă Duhul cu măsură» (Ioan 3, 34-35).

Acesta este, iubitorule de Dumnezeu! Dobândirea Duhului Sfânt este adevăratul scop al vieţii creştine, în vreme ce rugăciunea, postul, pomenile şi alte fapte bune făcute din dragostea de Hristos sunt doar mijloace ale dobândirii Duhului Sfânt.“

(Sf. Serafim de Sarov, Despre dobândirea Duhului Sfânt)