Firește,
toate parabolele hristice vorbesc către oamenii din toate veacurile.
Termenul lor de valabilitate este nelimitat. Nici nu ar putea fi
altfel. Dar parabola “bogatului nesăbuit”, rânduită să fie
citită duminica trecută, pare să fie “cu dedicație”, ni se
adreseze în special nouă, celor ce trăim în strania eră a
mall-urilor, smartTV-urilor și autostrăzilor de mare viteză.
Nouă,
(post)modernilor, ne-a “rodit din belșug țarina”. Noi suntem
bogații care se bucură de cel mai ridicat nivel de trai, noi avem
speranța de viață cea mai mare, noi am eradicat analfabetismul,
ciuma și poliomielita, statisticile ne sunt favorabile întru totul.
Abundența “roadelor” acestei civilizații este pur și simplu
incomensurabilă. Simplu spus, avem tot, absolut tot (iar ce nu avem,
se poate comanda pe Amazon, cu livrare rapidă). Dacă am putea-o
privi cumva de departe și în detaliu, simultan, lumea noastră ar
apărea ca un uriaș siloz ticsit de obiecte în care înotăm.
Complexitatea lumii noastre ar șoca orice alt seamăn al nostru,
aterizat din oricare altă epocă. Iar el încă n-ar putea vedea
decât mulțimea gigantică de obiecte, nu și resorturile ideologice
alimentate de ea – acele resorturi care fac ca lumea noastră să
ne pară cea mai bună dintre lumi; și exact aceleași resorturi
pentru care bogatul din parabolă și-a primit condamnarea.
„Unui
om bogat i-a rodit din belşug ţarina. Şi el cugeta în sine,
zicând: Ce voi face, că n'am unde să-mi adun roadele? Şi a zis:
Aceasta voi face: Strica-voi hambarele mele şi mai mari le voi zidi
şi-mi voi strânge acolo tot grâul meu şi bunătăţile mele; şi-i
voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse
pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te!...
Dar Dumnezeu i-a zis: Nebunule!, în noaptea aceasta îţi vor cere
sufletul. Şi cele ce-ai pregătit ale cui vor fi?” (Luca 12,
16-21)
Problema
principală a omului din parabolă ne este foarte cunoscută:
gestionarea supra-abundenței. Ai din prea-plin, ce faci cu el? Sau,
mai bine zis, când ai tot ce ai nevoie, unde pui surplusul de care
nu ai nevoie? Și aici apare, clară ca lumina zilei, prima fractură
a gândirii personajului biblic: el – ca și noi, (post)modernii –
tratează surplusul nu ca pe surplus, ci ca pe ceva de care nu se
poate deloc lipsi. De aceea îl și neliniștește, de aici și
teribila lui angoasă. Precum și în prototipul consumatorului
modern, ceea ce nu e neapărat necesar e tratat ca fiind necesar și
mereu insuficient. El – ca și noi – vrea să acumuleze și, apoi
(aici e aici!) să se lase îmbibat de satisfacția dulceagă a
acumulărilor sale. Pentru el – ca și pentru noi – obiectele nu
sunt obiecte, ci, în primul rând, vehicule ale plăcerii și
confortului. Iar asta în condițiile în care el – spre deosebire
de noi – nu avea, de exemplu, privilegiul tehnologic de a circula
cu 150 de kilometri pe oră, înfundat într-un scaun încălzit, cu
tapițerie din piele, mângâiat discret de briza climatizării
bi-zonale și răsfățat de acordurile unui CD cu muzică de
relaxare.
Dar
să revenim la parabolă.
Omul,
am zis, are mai mult decât poate duce. Imperativul lui – acela de
a strânge obsesiv - e imperativul epocii noastre. Însă lui – ca
și nouă – îi lipsește simțul proporțiilor: reperul lui
existențial e dat din afară, de abundența obiectelor, nu de
dinăuntru, de necesitățile lui reale. Supraabundența, pentru că
îi este idol, îi e povară.
Desigur,
atunci când reperul existenței e dat de exterior, cantitativ,
niciodată nu te poți declara satisfăcut. Pur și simplu e
întotdeauna loc de mai bine, mai mult, mai repede. When it’s about
Progress, sky is the limit. Și nu ai cum să fii posedat de demonul
progresului și să fii în același timp rațional. Iată de ce omul
din parabolă își propune să facă cea mai lipsită de noimă
acțiune: să „strice” hambarele vechi.
Se
trece în genere prea ușor peste acest detaliu crucial al pildei:
bogatul începe noua sa viață prin a distruge. El nu-și poate
afirma noua identitate decât nimicind-o pe cea veche. Bineînțeles,
ar fi putut construi niște anexe suplimentare – asta ar fi soluția
cea mai rațională. Rațională, da, dar împotriva logicii lui.
Căci logica lui e progresistă, iar logica progresistă nu acceptă
ruinele*. Dacă vechile hambare ar fi rămas la vedere, o dată cu
ele ar fi rămas la vedere și un memento indezirabil: “odinioară
ai fost altfel”. Precum în mintea celor care și-au pus la pământ
casele bătrânești pentru a face loc unor vile de vacanță roz,
noul nu poate să se manifeste plenar decât prin ștergerea
prealabilă a urmelor celor vechi. Pe lângă noile hambare/noile
vile din BCA & termopan, priveliștea vechilor hambare/vechilor
case țărănești e jignitoare și umilitoare, și e cât se poate
de clar: progresul nu presupune – cum am putea crede naiv - o
înșiruire de adăugiri organice, ci pur și simplu anularea
vechilor măsuri. Nu ajusta, nu repara, înlocuiește pur și simplu.
E inutil să te îngrijești de ceea ce e vechi, mai bine dai Delete.
El, hambarelor. Noi, întregii perspective pre-moderne.
Neavând
nici un alt reper din afara obiectelor în mijlocul cărora este
scufundat, omul din parabolă se va reifica el însuși**. Imitatio
Dei lasă locul unei „imitatio instrumentorum” (Günther Anders).
Va ajunge să se asemene și el unui obiect, judecând mașinal,
liniar și materialist. Și e interesant cum această nouă viziune –
pe care i-o expune entuziast propriului “suflet” - vine în
același pachet cu o serie de certitudini atât de tipice nouă:
-
certitudinea că fericirea este egală cu lipsa grijilor (don’t
worry, be happy!)
-
certitudinea unei iminente “eternități” accesibile dublată de
un fel de prezent perpetuu (live for now!);
-
certitudinea unei iminente stabilități (urmează numai vremuri
bune, cu mâncare, băutură, relaxare & all other stuff);
“Când
securitatea și confortul sunt atât de răspândite încât ceea ce
este esențial nu mai este evident, viața se limitează la ceea ce
este periferic, iar realitățile periferice ajung să fie în curând
considerate ca fiind esențiale”, scrie Chantal Delsol***. Așadar,
prețul acestui ideal „paradisiac” este nimic mai puțin decât
orbirea față de lucrurile esențiale. Adică față de cele
nevăzute. Bogatul din parabolă pur și simplu își sufocă propria
capacitate de a re-cunoaște tainele – ceea ce, chiar dacă pentru
noi nu pare, e cel puțin la fel de nebunesc cu a-ți scoate singur
ochii.
Alimentându-și
sufletul doar cu materie, omul nostru (și zic “nostru” pentru că
e întru totul “de-al nostru”) se preface el însuși în
materie. Astfel că moartea sa nu o e pedeapsă aplicată din
exterior, ci pur și simplu e consecința directă și inevitabilă a
obsesiei sale. El devine consumator, implicit devine consumabil.
Acum,
mai mult decât în timpul biblic, suntem expuși la ispita subtilă
a bogatului căruia i-a rodit țarina. “Cazul” lui este însăși
matricea noastră culturală. La fiecare clic pe net ni se propun
odihna, hrana și băutura ca scopuri, și nu ca mijloace; ca
destinații, nu ca popasuri. Cu fiecare minut de consum TV suntem
invitați în infinitul lucios și ermetic al materiei. Și fiecare
panou publicitar e o provocare de a strica hambarele vechi, pentru
unele mai noi, mai mari, mai updated, mai hi-tech.
Cum
spuneam, țarina noastră digitală e plină de roade...
----
*Decât
dacă le transformă într-un simulacru al trecutului, apud Jean
Baudrillard.
**
Günther Anders, Obsolescența omului. Despre suflet în epoca celei
de-a doua revoluții industriale, TACT, 2013, p. 64
***
Chantal Delsol, Icarus Fallen: The Search for Meaning in an Uncertain
World, ISI Books, 2003, p. 194
Sursa:
Porc~Ușor
0 comments:
Trimiteți un comentariu