Lupte
de strada in numele limbii române la Bucureşti
Istoria
si limba se numara printre principalele avutii ale unui popor,
constituind si un punct sensibil pentru fiecare dintre noi, o
amprenta identitara, si de multe ori un teren propice al
divergentelor dintre diferite grupuri sociale, religioase, etnice,
etc.
 |
| Beraria Cooperativa, Tara, 19 martie 1906, p. 1. |
Acum
o suta de ani, in Romania inceputului de secol XX, existau voci care
invocau apararea culturii romane si a viitorului acestui neam nu
numai de analfabetism, ci si de subcultura si de uitarea limbii
romane, in acest ultim caz mai ales de catre elita tarii.
Manifestatiile
zgomotoase care de multe ori degenereaza in lupte de strada nu pot fi
cauzate doar de revendicari de ordin economic, social sau politic, de
multe ori revendicarile culturale si nationale sunt mult mai radicale
si cu rezultate mult mai dezastruaose.
Acum
mai bine de un secol, functia jucata de telenovela azi apartinea
(romanului) foileton, publicat periodic, pe episoade, de obicei in
josul paginii, a ziarelor epocii si de asemenea vodevilurilor (specie
de comedie usoara in care sunt intercalate cuplete).
Pe
de alta parte, rolul jucat astazi de limba engleza apartinea inca la
inceput de secol XX limbii franceze, care desi nu mai avea aceeasi
vitalitate si forta ca in epoca luminilor ramanea in continuare limba
elitei culturale si a diplomatiei.
Frantuzomania
si elita tarii
|
| Teatrul National din Bucuresti |
In
Romania regelui Carol I, german si catolic de origine, limba franceza
era de multe ori principalul mijloc de comunicare pentru cei ce se
considerau elita politica, economica si chiar culturala a tarii.
Ziaristul
Constantin Bacalbasa, care ne-a lasat numeroase marturii si descrieri
fermecatoare ale societatii romanesti din a doua jumatate a secolului
al XIX-lea si primele decenii ale secolului al XX-lea, mentiona chiar
ca pentru multi romani, mai ales pentru cei educati, a nu vorbi bine
limba romana era un lucru sic, a nu vorbi bine frantuzeste era o mare
rusine (Constantin Bacalbasa, Bucurestii de altadata, vol. III,
Bucuresti, 1933, p. 117).
Cu
toate acestea, pentru Romania anilor 1900 putem vorbi de o cultura
nationala valoroasa, cu numeroase influente occidentale, dar si cu
opere originale.
Eram
departe de inceputul secolului al XIX-lea cand Ion Eliade Radulescu
cerea : „scrieti, numai scrieti „.
Existau
numeroase asociatii si societati care promovau dezvoltarea culturii.
 |
| Mihail Pherekyde (1842-1928), important om politic, presedinte al Camerei Deputatilor, (Figuri politice si administrative, Bucuresti, 1924). |
Pe
la 1900, din randul societatilor de binefacere cu numeroase acte
caritative, dar si cu un important prestigiu se distingea societatea
„Obolul”, condusa de sotia lui Scarlat Pherekyde, cumnata lui
Mihail Pherekyde si sora lui Alexandru Marghiloman – doi importanti
oameni politici ai Partidului Conservator, iar Marghiloman unul
dintre cei mai bogati oameni ai tarii.
Unul
din mijloacele cele mai profitabile si vizibile de strangere de
fonduri pentru actele de caritate il constituiau balurile de
binefacere si reprezentatiile teatrale, in egala masura un cadru
adecvat pentru cei ce se considerau elita de a se expune si de a iesi
in evidenta.
Reprezentatiile
teatrale aveau un atuu in plus fata de baluri, ingaduind o mai mare
vizibilitate a familiilor de vaza, si prin faptul ca actorii nu erau
profesionisti si erau copiii protipendadei bucurestene.
Societeatea
Obolul si-a propus ca pentru zilele de 13 si 15 martie 1906 sa
organizeze jucarea a patru piese pe scena Teatrului National din
Bucuresti, dintre care trei erau in limba franceza.
Aceste
reprezentatii aveau ca scop declarat ajutorarea orfanilor si erau,
dupa cum arata si un articol dedicat reprezentatiilor teatrale, un
mijloc de a impaca caritatea cu petrecerea (Tara, 13 martie 1906, p.
2).
Acest
eveniment ar fi trecut poate neobservat daca anumite ziare si mai
ales articolele lui Nicolae Iorga (1871-1940) , nu ar fi acuzat
societatea Obolul, pe actori si directia Teatrului National de a fi
ingaduit jucarea pe scena institutiei care ar fi trebuit sa apere
limba romana a unor piese de teatru intr-o limba straina, si care, cu
exceptia uneia dintre ele, erau considerate ca imorale.
Iorga
considera aceste reprezentatii ca o umilinta adusa poporului si
limbii romane.
Cu
un an inainte, in 1905, Nicolae Iorga si intreaga redactie a revistei
„Samanatorul” cerusera incetarea reprezentatiilor in limba
franceza de pe scena Teatrului National, a carui functionare se
datora cetatenilor romani, din randul carora cei mai multi nu
cunosteau limba franceza.
 |
| Nicolae Iorga – aparatorul limbii romane |
Lupta
impotriva frantuzomaniei, dar si impotriva tuturor acelor actiuni
care pareau a conduce la neglijarea limbii romane era dusa mai ales
de Nicolae Iorga, un tanar profesor universitar. N. Iorga era de pe
atunci o persoana cunoscuta si apreciata mai ales pentru calitatile
sale intelectuale si luarile de opinie; profesor universitar de
aproape 12 ani, la catedra de istorie universala a Universitatii
Bucuresti, colaborator al mai multor reviste si periodice: Epoca,
L’Independance roumaine – in limba franceza – si mai ales
revista Samanatorul, al carui lider era.
La
fel ca in 1906, Iorga a luat mereu atitudine impotriva a ceea ce
considera el nedreptate.
Cel
mai prolific si cel mai cunoscut istoric roman, cu multiple
preocupari (istoric, politician, ziarist, scriitor, critic literar,
etc.) a fost deseori acuzat de parvenitism politic, dar inainte de
toate trebuie sa avem in vedere intreaga activitate a unui om si
epoca in care acesta a trait.
Intr-un
articol intitulat sugestiv O rugaminte, publicat in ziarul
conservator Epoca in ziua de 12 martie 1906, Iorga isi facea cunoscut
punctul de vedere cu privire la reprezentatiile in limba franceza ale
societatii Obolul.
Cititorii
Epocii, si nu numai ei, erau rugati sa nu se duca la Teatrul National
in zilele de 13 si 15 martie, chiar daca au cumparat deja bilete. Pe
un ton impaciuitor si calm, invocand trecutul si viitorul unui neam,
care nu e doar menit unei umilinte si unei batjocuri pentru toate
veacurile N. Iorga ruga sa lipseasca de la reprezentatii pe oricine
simte ca are o tara, pe oricine se poate gandi… la mosii, la
stramosii cu suflet romanesc.
Semnatarul
articolului, un observator lucid al vietii sociale, politice si
culturale romanesti, el insusi un vorbitor a limbii lui Moliere si
Montaigne considera ca limba franceza ne subjuga, ne umileste, rupe
un popor in doua creandu-se astfel o prapastie intre vorbitorii
graiului nostru dispretuit si cei mari (Epoca, 12 martie 1906, p. 1).
In
acelasi articol, Iorga cerea, de asemenea, ca romanii sa absenteze de
la conferinta lui Jules Brun, despre poezia romaneasca, programata
pentru 12 martie 1906, care urma sa se desfasoare in casa noastra de
conferinte a Ateneului Roman.
O
rugaminte
O
rugaminte nu pentru un om, pentru o grupa de oameni, pentru un
partid, ci pentru acea mare fiinta nenorocita, luptand doua mii de
ani cu imprejurari dusmane, pentru poporul romanesc, pentru
literatura lui, pentru limba lui, pentru sufletul lui, pentru obrazul
acestui neam care este obrazul nostru …
… limba
straina, care ne cotropeste, ne subjuga si ne umileste, care rupe un
popor in doua, punand pe de-o parte vorbitorii graiului nostru
dispretuit, iar pe de alta pe cei mari, care cugeta, simt, traiesc,
iubesc, mor pentru aceasta limba.
Orice
bun roman va privi aceasta reprezentatie ca o jignire a celor mai
frumoase, mai nobile sentimente ce poata sa le aiba un om.
Nimeni
nu o poate opri, odata ce domnul director al teatrelor a ingaduit-o,
nu vom cere multimii, fie si multimii studentilor sa se amestece.
Dar
rugam, prin mine, unul dintre cei multi, roaga trecutul si viitorul
unui neam, rugam pe oricine simte ca are o tara … ii rugam … sa
nu vie la Teatrul national in seara de 13 martie si in seara de 15
martie.
Au
luat bilete, au facut o fapta buna pentru saraci. Sa nu vie la
reprezentatie, caci ar face o fapta rea fata de sufletul chinuit al
poporului.
De
ce, pentru placerea lor de cateva ceasuri societatea sa strice inima
fratilor lor ramasi credinciosi neamului. De ce sa ne injosim, sa ne
umilim …
(N.
Iorga, Epoca, an XII, nr. 68, 12 martie 1906, p. 1)
Tonul
utilizat de Iorga nu s-a schimbat radical pe parcursul evenimentelor.
S-a considerat in continuareunul din cei multi, iar in sprijinul
ideilor sale au venit studentii de la Universitatea Bucuresti.
Conferinta lui Jules Brun nu a mai avut loc, fiind impiedicata fara
violenta de studenti.
Nicolae
Iorga a urmarit sa se manifeste impotriva reprezentatiilor in limba
franceza, nu numai in presa, ci si in public.
La
12 martie 1906, pe culoarele Universitatii Iorga a tinut studentilor
o prelegere intitulata Despre drepturile limbii nationale in statul
modern (Zigu Ornea, Samanatorismul,Bucuresti, 1971, p. 206) in care a
aratat cat de important este pentru un popor cultul limbii.
Pentru
seara urmatoare, era programata la Liga pentru unitate culturala a
tuturor romaniloro conferinta intitulata Primejdia nationala a
instrainarii claselor. Liga a refuzat sa mai ofere o sala, iar
singura in care a putut sa se tina conferinta a fost sala Eintracht,
neincapatoare pentru sutele de manifestanti.
Aici,
Iorga a multumit studentilorpentru impiedicarea desfasurarii
conferintei de la Ateneu si a accentuat ideea ca solidaritatea
nationala nu poate exista cand nu este unitate de limba, neuitand
totusi sa evidentieze sciziunea dintretineretul aristocrat si masa
poporului (Universul, 15 martie 1906, p. 3).
N.
Iorga nu a uitat sa sublinieze ca nu era impotriva culturii franceze
si a Frantei, tara care ajutase civilizatia romana sa progreseze
(Epoca, 15 martie 1906, p. 3).
Pentru
profesorul universitar, Teatrul National avea un rol important pentru
un popor si solidaritatea sa nationala, teatrul trebuia sa fie o arma
de lupta, in acel caz pentru limba romana (Nicolae Iorga, Discursuri
parlamentare, Bucuresti, 1981, p.168). In fata celor prezenti din
strada Eintracht, abil orator si fin psiholog, Iorga s-a intreabat ce
ar face El daca ar fi student, marturisind ca s-ar aseza in fata
Teatrului si ar canta Desteapta-te romane (Epoca, 15 martie 1906, p.
3).
Aceasta
afirmatie avea ca fundament promisiunea primita de Iorga de la
prefectul politiei Dimitrie Moruzi, in legatura cu tolerarea de catre
fortele de ordine a demonstratiei studentilor (Zigu Ornea, op.cit.,
p. 206). Alexandru Marghiloman, lider junimist si fratele doamnei
Pherekyde, in numele societatii Obolul l-a rugat pe Nicolae Iorga sa
nu tulbure reprezentatia.
A
promis in schimb, ca nu vor mai avea loc piese in limbi straine date
de membrii din elita societatii (Ion Bulei, Atunci cand veacul se
nastea, Bucuresti, 1990, p. 355).
Dupa
conferinta, circa 1500 de studenti au pornit spre piata Teatrului
National, pe drum fiind huiduite firmele de pe Calea Victoriei,
scrise in franceza (Epoca, 15 martie 1906, p. 3).
 |
| Calea Victoriei, Hotelul Continental |
Bucuresti,
martie 1906 – lupte de strada in numele limbii române
Lupte
de strada pentru o cauza nobila
Datorita
unor greseli ale prefectului Moruzi, dar si a fortelor de ordine,
nepregatite psihologic pentru un astfel de eveniment, o simpla
manifestatie a degenerat in lupte violente. Studentii au ajuns in
piata demonstrand pasnic.
Radicalizarea
conflictului s-a produs atunci cand studentii au incercat sa intre cu
forta in teatru. Unul dintre studenti l-a jignit verbal pe directorul
teatrului Alexandru Davilla, care la randul sau l-a lovit.
La
auzul acestei vesti multimea a devenit furioasa incercand sa se
apropie si sa intre in Teatru. Fortele de ordine au sosit in piata.
Aparitia acestora a amplificat dezordinea si haosul.
S-a
produs o incaierare, in care au fost implicati si simpli trecatori:
„studenti, trecatori, jandarmi si sergenti se luptau piept la
piept, unii aruncau cu pietre, altii loveau cu patul pustii si cu
tesacele’ (Universul, 15 martie 1906).
In
piata au sosit in scurt timp si jandarmi calari, mai tarziu armata:
doua companii din regimentul 6 vanatori, regimentul 2 rosiori, un
batalion din regimentul 6 Mihai Viteazul.
Manifestatia
a luat proportiile unei lupte: s-au produs scene sangeroase
nemaiintalnite in Bucuresti de peste 50 de ani. Fortele de ordine
i-au urmarit pe studenti in localurile din vecinatate, au fost
distruse berariile Cooperativa, Gambrinus, casa Torok, bacania
Stefanescu, o mare parte a Pasajului Roman.
S-a
vorbit in presa vremii de numeroasele abuzuri pe care le-au facut
fortele de ordine: oameni nevinovati batuti, chiar furturi din
locuinte (Tara, 18 martie, p. 2).
Baionetelor,
studentii, si nu numai ei, au raspuns cu pietre luate din pavajul
strazilor si prin formarea unor baricade.
Astfel,
in strada Regala a fost organizata o baricada prin oprirea si
rasturnarea a patru vagoane de tramvai (unele surse vorbesc de 3, 5
sau chiar 8 vagoane).
Fortele
de ordine au ripostat prin folosirea gloantelor oarbe. Manifestatiile
nu a fost nici un moment indreptata impotriva monarhiei. Si in ziua
de 13 martie, dar mai ales in zilele urmatoare demonstrantii au
intonat Imnul regal si au aratat atasamentul lor fata de rege si
institutia monarhica.
Unde-i
mortul ? Uite mortul…
Lupta
de strada a luat amploare atunci cand a aparut zvonul ca unul dintre
studenti ar fi murit. Ranitii erau transportati in Teatrul National,
care a devenit in scurt timp un spital de campanie.
Ranitii
grav erau dusi la Spitalul Coltea. La ingrijirea bolnavilor au
asistat nu numai manifestantii dar si persoane din lumea buna.
Dupa
ora 10 seara armata si jandarmii s-au retras, iar luptatorii pentru
limba romana au arborat tricolorul in Piata Teatrului cantand
Desteapta-te Romane si Pe-al nostru steag e scris unire.
Manifestantii
s-au regrupat apoi in Piata Universitatii, la statuia lui Mihai
Viteazul. De aici s-au indreptat spre Prefectura in fata careia s-au
produs noi incaierari.
Spre
miezul noptii situatia in capitala s-a linistit. Palatul Cotroceni a
fost pazit mai multe zile de importante forte militare.
Regelui
Carol I, care nu se afla in Bucuresti in acele momente, i s-au
comunicat imediat cele intamplate, in randul membrilor guvernului si
a tuturor politicienilor a domnit o stare de teama, trupele au fost
consemnate la cazarma.
Au
fost pazite de armata institutiile statului, locuintele tuturor
ministrilor si locuintele doamnelor din comitetul societatii Obolul
(Universul, 16 martie 1906, p. 1).
Manifestatiile
din seara zilei de 13 martie au speriat pe guvernanti. La
spectacolele din Piata Teatrului, trebuiau sa asiste membrii elitei
bucurestene, oameni politici, principele Ferdinand si principesa
Maria.
Cei
care au incercat sa intre in Teatru au fost bruscati de protestatari.
Astfel s-a intamplat cu Petru Gradisteanu, deputatul Ciolac,
prefectul Moruzi, contesa de Larisch, Take Ionescu, fiii primului
ministru Gr. G. Cantacuzino (C. Bacalbasa, op.cit, p. 116).
In
randurile celor doua tabere, au fost inregistrati numerosi raniti; si
simpli bucuresteni, care nu aveau nici o legatura cu manifestatia
impotriva reprezentatiilor in limba franceza au avut de suferit.
Lista
oficiala indica 26 de raniti din randul manifestantilor ( 16 dintre
ei erau studenti) si 111 politisti , sergenti, soldati (I. Bulei, op.
cit., p. 357).
Din
punct de vedere al numarului victimelor, manifestantii pareau aceia
care castigasera detasat lupta.
Ziarele
din 15 martie 1906 mentionau existenta a doi raniti grav din randul
fortelor de ordine si un student mort: Aurel C. Ionescu. Prietenii
studentului Ionescu i-au plans soarta, familia sa era disperata,
ziarele acuzau politia si armata de crima, si toti ii cautau
cadavrul, pentru ca acesta sa aiba parte macar o inmormantare
crestineasca.
Numai
ca studentul Ionescu, era viu si nevatamat si in momentul luptei nu
s-a aflat nici macar la Bucuresti.
Cine
a participat la manifestatii? La inceput s-au adunat in fata
Teatrului National numai studenti, circa 1500 de persoane.
Influentati de cuvantarile lui Nicolae Iorga, care nu a participat
la protestele de strada, studentii nu au urmarit totusi sa provoace
distrugeri.
Agravarea
situatiei a fost influentata de mai multe aspecte: necoordonarea
fortelor de ordine, utilizarea fortei de catre aceasta atunci cand nu
era cazul, comportarea directorului Teatrului fata de studenti,
irascibilitatea unor membri ai elitei politice care voiau sa
participe la reprezentatia de teatru.
Studentilor
se vor adauga treptat diverse categorii de cetateni ai capitalei.
Spre orele 8-9 seara numarul celor care se opuneau reprezentatiei de
la Teatrul National ajunsese la aproape 10.000 de oameni, dintre care
marea majoritate nu erau studenti.
Printre
cei 33 de arestati de catre politie si a caror nume a fost dat in
Universul: doar 11 erau studenti, un altul era elev de liceu, si
ceilalti 21 aveau diverse ocupatii: servitori, cizmari, muncitori, un
cofetar, un functionar de primarie, etc. (Universul , 15 martie 1906,
p. 3).
Au
ajuns la Tribunal 27 de persoane (nu neaparat toti arestatii, ci si
instigatorii) dintre care nici unul nu era student. Acestia au fost
aparati de mari avocati ai epociii ca: Barbu Delavrancea, Iancu
Bratescu, P. Gradisteanu.
Intelectualii
in contra acelora care dispretuiesc graiul romanesc
A
doua zi, 14 martie, ziua proclamarii Regatului, centrul capitalei
dezvaluia amploarea conflictului: sange pe caldaram, geamuri sparte,
magazin devastate, multa politie si jandarmerie.
Demonstratiile
studentilor au continuat si in zilele urmatoare. Intrunirile s-au
desfasurat mai ales in fata statuii lui Mihai Viteazul de la
Universitate si in Piata Teatrului.
S-a
cantat Desteapta-te romane, s-a scandat impotriva frantuzomaniei si,
bineinteles, a fost condamnata comportarea oficialitatilor si a
fortelor de ordine. Se cerea demisia lui A. Davilla din functia de
director al Teatrului National. Miscarea din Bucuresti a primit
sprijinul studentilor de la Universitatea din Iasi. Bucurestenii au
trimis la Iasi emisari sa anunte ce s-a intamplat.
La
Iasi cel mai inversunat critic impotriva modului cum a actionat
politia era profesorul A. C. Cuza. Intelectualii romani au luat act
de lupta pentru limba romaneasca, in ziua de 14 martie fiind
convocati in sala Cercului profesorilor secundari din Calea
Victoriei, numerosi profesori, scriitori si oameni de cultura.
Scriitorul
Alexandru Vlahuta a redactat un manifest intitulat Chemare in care se
protesta „in contra acelora care dispretuiesc graiul romanesc”
(Universul, 16 martie 1906, p. 1) si se pronunta pentru ‘adanca
iubire a limbii stramosesti si credinta in continuitatea istorica a
neamului” (apud. Z. Ornea, op. cit., p. 209).
 |
| Alexandru Vlahuta |
La
initiativa lui Vlahuta si a lui Iorga in ziua de 20 martie 1906 a
avut loc o conferinta in sala Dacia in care erau a fost reafirmata
dorinta pentru a se lupta pentru limba romana si progresul poporului
roman.
N.
Iorga a fost acuzat ca a instigat studentii pentru a-si mari
capitalul politic. In ziua de 14 martie 1906, Iorga a fost chemat la
Tribunal, interogat si eliberat.
Cu
siguranta, aceasta manifestare a dus la cresterea prestigiului lui
Iorga, el a dobandit o faima care depasea sfera culturii, in care era
deja o personalitate.
Nicolae
Iorga se indrepta spre viata politica, multi ani dupa aceea
considerand ca atunci, in 1906, era prima oara cand o credinta iesea
in strada si statea in fata baionetelor infruntand moartea (Nicolae
Iorga, Orizonturile mele, o viata de om asa cum a fost, Bucuresti,
1984, p. 281).
 |
| Redactia revistei Samanatorul in 1907, dupa plecarea lui Iorga, (Calendarul Minervei, 1908). |
Imediat
dupa aceste evenimente grupul lui Iorga de la Samanatorul a organizat
un lung sir de conferinte in diferite orase din tara. Intr-o carte
aparuta in acelasi an, si intitulata Lupta pentru limba romaneasca
(Minerva, Bucuresti, 1906), Iorga descria firul evenimentelor si
explica cauzele care au dus la actiunea din martie 1906.
Raspunzand
la acuzele lui N. Iorga, P. Gradisteanu, presedintele Ligii pentru
unitatea culturala a tuturor romanilor il acuza de calomnie (termenii
sunt insa calmi si politicosi) si de lipsa unei constante a ideilor
politice si chiar in privinta ideilor legate de cultura si istorie
(Petru Gradisteanu, Domnul Nicolae Iorga si Nationalismul, Bucuresti,
1906).
In
octombrie 1906, Nicolae Iorga a parasit revista Samanatorul, datorita
nu numai dificultatilor financiare intampinate de aceasta revista,
cat mai ales conflictului de idei cu colegii sai de redactie.
Fragment
dintr-o conferinta tinuta de Iorga in martie 1906 la Campulung
… Nu
am absolut nimic de cerut de la nimeni. Nu am nevoie nici sa fiu
deputat, de senator cred ca nu sunt inca potrivit (ilaritate);
ambitie ministeriala nu am avut niciodata; n-am talent administrativ
si nu caut sa fac administratie, n-am noroc de banii nimanui, dar ma
intereseaza acest fapt, daca tara este condusa cinstit, daca nevoile
acestei teri sunt ascultate, daca sperantele ei sunt simtite.
(Din
documentele noastre. Anarhisti inainte de anarhie in Supliment la
Neamul Romanesc, Biblioteca nationalista nr. 10, 27 februarie 1909,
p. 4).
Actiuni
regizate din umbra sau spontaneitatea studentilor?
Miscarea
pentru limba romana a fost considerata de unii oameni politici ca o
modalitate de a rasturna pe conservatori de la putere sau de a
subrezi sistemul politic din Romania. Presa guvernamentala (Actiunea,
La Roumanie, Patriotul), considera evenimentele regizate din umbra de
junimisti, bazandu-se pe legatura lui Iorga cu aceasta formatiune
politica.
Unii
conservatori considerau chiar ca prefectul Moruzi coalizase cu
junimistii si contribuise la agravarea conflictului. Au aparut
zvonuri potrivit carora junimistii sponsorizasera pe studenti cu
20.000 lei. Totusi, aceste acuze nu aveau nici o acoperire.
In
zilele urmatoare formatiunile politice vorbind despre acest eveniment
au urmarit o linie normala astfel ca liberalii nu s-au pronuntat
impotriva studentilor, dar au atacat guvernul. La fel au procedat si
junimistii, dar atacurile lor la adresa guvernului au fost si mai
violente.
Cercurile
socialiste (Romania Muncitoare) au refuzat sa se alature lui Iorga,
considerand ca acesta reprezenta interesele unor grupari reactionare
(Dan Berindei, Bucurestii anului 1906 si ai rascoalei din 1907, in
„Materiale de Istorie si Muzeografie”, vol II, Bucuresti, 1965,
p. 231).
Manifestatiile
din martie 1906, violenta cu care au avut loc, s-au datorat mai
multor motive. Autoritatile nu au reusit sa faca fata unui moment de
criza. Actiunile fortelor de ordine nu au fost coordonate. Cauza
izbucnirii acestor confruntari dupa aproape 100 de ani de la
evenimente, poate trezi nedumeriri: s-a varsat sange pentru a impune
limba romana.
Studentii,
dar si Nicolae Iorga au aratat ca nu s-au ridicat impotriva limbii
franceze, ci contra unei parti a societatii noastre, care se leapada
de limba romaneasca (Universul, 16 martie 1906, p. 1). Nu Franta era
cea vizata, si nici cultura si civilizatia franceza.
In
ziua de 14 martie studentii s-au dus la Legatia Franceza, declarand
ca manifestatia nu a fost impotriva Frantei, ci impotriva maniei de a
vorbi frantuzeste.
Demonstratia
pentru limba si literatura romana si-a atins scopurile enuntate, nu a
mai fost data nici o reprezentatie pe scena Teatrului National in
limbi straine.
Datorita
incidentelor din 13 martie, opinia publica si factorii decizionali au
constientizat pericolul indepartarii de limba si literatura romana.
Miscarea
impotriva „frantuzomaniei” s-a bucurat in presa de aprecieri
pozitive, condamnandu-se utilizarea excesiva a limbii franceze de
catre elite.
Se
folosea ca mijloc de comparatie perioada fanariota cand in mediile
cultivate limba greaca era predominanta in fata limbii romane Erau
acuzati de departarea de idealurile nationale clasele superioare,
acelea carora pozitia sociala si averea le impunea tocmai datoria de
a da pilde de nationalism (Dimineata, 16 martie 1906, p. 1).
Actiunea
de la 13 martie 1906 nu a fost doar o manifestatie in favoarea
limbii romane, s-a demonstrat si impotriva acelora care faceau
politica tarii si impotriva diferentelor sociale.
Bibliografie
complementara
BACALBASA
Constantin, Bucurestii de altadata, vol III, Bucuresti, 1933
BERINDEI
Dan, Bucurestii anului 1906 si ai Rascoalei din 1907, in „Materiale
de istorie si Muzeografie”, vol. II, 1965
BULEI
Ion, Atunci cand veacul se nastea, lumea romaneasca 1900-1908,
Bucuresti, 1990
ELIADE
Pompiliu, Influenta franceza asupra spiritului public in Romania.
Originile. Studiu asupra starii societatii romanesti in vremea
domniilor fanariote, ed. a II-a, Bucuresti, 2000
GRADISTEANU
Petru, Domnul Nicolae Iorga si Nationalismul, Bucuresti, 1906
IORGA
Nicolae, Discursuri parlamentare, 1907-1917, Bucuresti, 1981
IORGA
Nicolae, Lupta pentru limba romaneasca – Acte si lamuriri
privitoare la faptele din Martie 1906, Bucuresti, 1906
IORGA
Nicolae, Orizonturile mele. O viata de om asa cum a fost, Bucuresti,
1984
LOVINESCU
Eugen, Istoria civilizatiei romane moderne, Bucuresti, 1997
NAGY-TALAVERA
Nicholas M., N. Iorga. O biografie, Iasi, 1999
OLDSON
William, The historical and nationalistic thought of Nicolae Iorga,
East European Quarterly, Boulder, 1973
ORNEA
Zigu, Samanatorismul, ed. a III-a, Bucuresti, 1998
PAVLOFF
George, Neculai Iorga et Cie sau un vis cu cinci capitule, Iasi,
1906.
RUSU
L. P., N. Iorga. Cuvinte adevarate, Bucuresti, 1907
THEODORESCU
Barbu, Nicolae Iorga, Bucuresti, 1976
Autor:
Andrei Florin Sora
http://www.culture-pass.ro/history-hit
Sursa:
Cer și Pământ Românesc
0 comments:
Trimiteți un comentariu