Milostivirea: asemănarea noastră cu Dumnezeu / Sensul vieții

foto: Aleksander Wasyluk (OrthPhoto)

A încerca să vorbim despre morala și spiritualitatea hrisostomiană detaşând-o într-o oarecare măsură de misterele creaţiei, de întrupare, de mântuire şi de pogorârea Duhului la Rusalii ar fi imposibil de realizat. Tentaţia poate există, dar de îndată ce am accepta să plecăm urechea la lungile comentarii ale Sfântului Ioan Gură de Aur pe care el ni le-a lăsat despre Scriptură, ne-am da seama foarte repede că ar însemna să o luăm pe o cale greşită. Astfel, toată viața în Hristos a lui Hrisostom este legată în primul rând de misterul creaţiei după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Se cunoaşte distincţia dintre „creaţia după chipul” puterniciei lui Dumnezeu şi creaţia „după asemănare”, la care omul este chemat să se ridice, devenind asemănător cu Tatăl ceresc. Dumnezeu, spune Sfântul Grigorie Teologul, „se numeşte iubire, pace, şi prin aceste numiri El ne îndeamnă să ne prefacem în aceste virtuţi care Îl numesc”[1]. Ele sunt deci o măsură a îndumnezeirii noastre[2]. Şi pentru că am fost creaţi „ca şi chip al Chipului”, adică după Hristos, virtuţile se confundă cu Mântuitorul: El este virtuţile, în vreme ce noi le avem numai. Iisus „nu Se deosebeşte de virtuţile de care este deplin”[3]. Sfântul Ioan Gură de Aur nu s-a preocupat să stabilească, aşa cum au făcut-o unii exegeţi, o astfel de distincţie[4], dar accentul pus la el pe importanţa asemănării cu Dumnezeu prin milostivire are fără îndoială ceva unic.

O caracteristică a bunătăţii lui Dumnezeu faţă de oameni este milostivirea Sa: „Nimic nu-I convine mai mult lui Dumnezeu, nimic care să-I fie mai caracteristic decât milostivirea”[5]. La Ioan Hrisostom, viaţa morală – care dintr-un anumit punct de vedere este aceeaşi cu viaţa credinciosului –, modelată după carta fericirilor, are o dimensiune esenţialmente eshatologică. Ea este orientată nu numai spre viaţa viitoare, ci şi spre revenirea iminentă a Celui ce vine (Apoc. 1, 8). Trimiterile la parabolele împărăţiei sunt nenumărate, la fel ca şi cele care ilustrează cel mai bine întâlnirea dintre slujitor şi stăpânul său, sau cu tatăl familiei. Parabola fiului risipitor ocupă bineînţeles un loc important[6], dar nu mai important decât parabola celor zece fecioare. Acest loc important este dat fie de citarea acestei parabole, fie de o aluzie la aceasta (adesea foarte discretă), într-un număr foarte mare de omilii, încât mă întreb de multe ori dacă nu ar trebui mai bine să le căutăm pe acelea în care nici o aluzie de acest gen nu ar putea fi despicată în patru… De întâlnirea cu Mirele se învrednicesc fecioarele care şi-au păstrat candela aprinsă cu untdelemnul care nu se cumpără şi nu se vinde, acel έλαιον care este fructul lui έλαιος, măslinul, termen al cărui sunet, în greacă, se confundă cu cel de έλεος, milostivirea[7]. Aceste fecioare pot fi copleşite cu toate virtuţile – ele o au în comun pe cea a castităţii, de care Ioan Hrisostom spune că nu le-a fost întotdeauna uşor să o păstreze –, dar dacă mila le lipseşte, restul nu mai serveşte la nimic[8]!

În concepţia hrisostomică, milostivirea este un aspect atât de important al iubirii dumnezeieşti faţă de om, încât adesea se identifică total cu ea. Este „cel mai iubit cântec al lui Dumnezeu”[9], pentru că reuneşte în sine toate calităţile duhovniceşti ale celui care o practică: credinţă, dragoste, rugăciune, sfinţenie, toate se focalizează într-un singur punct comun al lor, în lucrarea şi harul milosteniei. În opera Sfântului Ioan Gură de Aur, Iisus Hristos Mântuitorul nu ne dăruieşte ceva, ci ni Se dăruieşte întreg şi permanent pe Sine. În faţa Acestui Hristos al jertfei euharistice este pusă spre confruntare conştiinţa noastră: „Hristos, când are să te hrănească, nu-Şi cruţă nici chiar trupul Lui! Când are să-ţi dea de băut, nu-Şi cruţă nici chiar sângele, nici nu este invidios! Tu, însă, nu dai nici o bucată de pâine, nici un pahar de apă!… Ia aminte ca nu cumva, scumpindu-te prea adesea să dai lui Hristos spre câştig, să nu dai diavolului spre pagubă.”[10]

Fără milostivirea dumnezeiască, a cărei expresie supremă este jertfa, „toate s-ar fi pierdut”[11], fiindcă după căderea protopărinţilor moartea spirituală şi-ar fi întins umbra tot mai necruţător peste „fiii neascultării” (Ef. 5, 6). Milostivirea dumnezeiască este cauza întrupării şi mântuirii Cuvântului lui Dumnezeu: „Dacă nu ar fi avut milă de noi Dumnezeu, toate s-ar fi pierdut; aceasta (mila dumnezeiască), deşi eram duşmani, ne-a împăcat, aceasta a devenit mijlocitor al bunurilor nesfârşite, aceasta L-a convins pe Fiul lui Dumnezeu să devină rob şi să Se smerească”[12]. Prin chenoza Sa dumnezeiască, pe care o suportă prin întruparea, crucea şi moartea Sa, ca dăruire de bunăvoie, ca „jertfă întru miros cu bună mireasmă” (Ef. 5, 2), Hristos umple de prezenţa lui Dumnezeu întreaga realitate umană, chiar şi pe aceea a morţii. Dar această putere de jertfă şi de golire de sine se extinde şi asupra celor care cred în El, şi expresia ei practică este milostenia. De aceea, ea devine „îndrumător şi dascăl al întregii filosofii întru Hristos”[13]. Milostenia este în om icoana compasiunii lui Dumnezeu[14]. Milostenia îl conduce pe om pe drumul desăvârşirii creştine, fiind un exerciţiu al desăvârşirii ce dezrădăcinează treptat din fiinţa lui tot egoismul, făcându-l capabil chiar şi de iubirea duşmanului. Să nu uităm că milostenia este considerată în literatura filocalică drept semn al desăvârşirii. „Cel care a învăţat să fie milostiv cu cel aflat în necazuri – ne spune Sfântul Ioan – va învăţa şi să nu aibă dorinţă de răzbunare; cel care a învăţat aceasta va învăţa şi să facă bine duşmanilor săi”[15]. Fără ea, viaţa duhovnicească a creştinului se sărăceşte amar, pentru că viaţa în Hristos se poate realiza doar prin manifestarea dragostei întrupate faţă de aproapele, şi mai ales faţă de cei umili, sărmani, dispreţuiţi de oameni, dar iubiţi de Dumnezeu. „Suferă un mădular? Toate mădularele suferă împreună cu el.”[16]

[1] PG 37, 668.

[2] Cuvântarea 6, 12, PG 35, 737; Cf. Cuvântarea 11, 7, col. 841 c.

[3] Origen, La Ioan 9, GCS 4, p. 490, 24.

[4] La Geneză, Omilia 3, 2, PG 54, 591 şi Omilia 9, 2, PG 53, 78. Cf. Monique Alexandre, Le commencement du Livre, Geneza I-V…, Paris, Beauchesne, 1988 (Creştinismul antic, 3), p. 187-188, şi Sergio Zincone, Il tema della creazione dell’uomo ad imagine e somiglianza di Dio nella letteratura cristiana antica fino ad Agostino, în Doctor Seraphicus XXXVII, martie 1990, p. 46. La Severian de Gabala, distincţia apare într-o manieră încă mai puţin tranşantă în Le Sermon 5 sur la Genese, 4: PG 56, 522, linn. 14-15, sau încă într-o altă omilie inedită despre „creaţia după imaginea şi după asemănarea lui Dumnezeu” (cod. grec, Paris 758, ff. 45-52v); (a se vedea nota pentru Les Condices Chrysostomici Graeci de Paris, fond grec antic, t. II, în colecţiile I.R.H.T.)

[5] La I Corinteni, Omilia 1, 3, PG 61, 386 a.

[6] Epistola către Romani,10, 5, PG 60, 481.

[7] Epistola către Efeseni, Omilia 24, 5, PG 62, 176; în Epistola către Evrei, Omilia 28, 7, PG 63, 201.

[8] Faptele Apostolilor, Omilia 30,3, PG 60, 225; în Epistola II către Timotei, Omilia 6, 3, PG 62, 633.

[9] La Psalmul 12, 3, PG 55, 154.

[10] Despre schimbarea numelor…

[11] La Evrei, Omilia 32, 4, PG 63, 223.

[12] Ibidem.

[13] La Fapte, Omilia 14, 4, PG 60, 117.

[14] Despre penitenţă, P G 49, 291-300.

[15] La Fapte, Ibidem.

[16] Despre Feciorie, ed. Jaeger, p. 311.

Sursa: Teofan Mada