Sfântul Paisie Aghioritul – „Să facem un «laborator al schimbării minții»!” / Sensul vieții

marți, 8 decembrie 2015

| | |

Îmi amintesc cum, în cea dintâi întâlnire a noastră, îmi spunea că trebuie să deschidem împreună o întreprindere. M-am mirat cum un monah nevoitor vorbea despre întreprinderi, ca mai apoi să-mi explice că întreprinderea de care vorbea urma să fie un „laborator al schimbării minții”. Și-mi dădea exemplul unei fabrici de armament în care, orice material ai băga – fie noroi, fier, argint ori aur –, vei scoate tunuri, arme și gloanțe de aur din materia pusă în lucru. Dacă însă această fabrică sau laborator este unul sfințit, îți va scoate sfinte vase – fie ele de lut sau de fier sau de argint sau de aur.

Important în această pildă este cum a prins Părintele Paisie gândul lui Hristos, într-un fel care uimește. Așa cum Hristos vedea totdeauna punctul de plecare, cauza primă care declanșa binele ori răul, tot așa Părintele își focaliza atenția în acea direcție, fapt care-i oferea o înrâurire imediată asupra noastră, cei ce-l ascultam, dându-ne o orientare dreaptă și punându-ne pe gânduri.

Obișnuia totdeauna să vorbească în pilde. Îmi spunea odată: „Cred unii că aș fi sfânt, fără să știe, dragii de ei, că nu-s decât o cutie de tablă”. Firește că, după logică, nu puteam să fiu de acord, și-l descoseam: „Cum, adică, să fiți o cutie de tablă?! Eu mă gândeam că dacă Părintele Paisie, cu harismele pe care le are, nu-i decât o cutie de tablă, atunci ce mai suntem noi, care credeam că suntem totuși ceva?…”. Așa că m-a încredințat de cele ce vrea să spună dându-mi ca pildă cutiile de conserve (de pește sau alte alimente) care se găseau mereu în preajma chiliei lui: „Iată, așa cum este cutia aia de conservă, sunt și eu. Am grijă ca în fiecare dimineață, când iese Soarele, s-o întorc spre soare; și, în lumina soarelui, iau aminte că am multe puncte întunecate și necurății, pe care le curăț cu pocăința și cu spovedania. Iar în ziua următoare oglinda asta este mai curată, și văd în ea mereu alte și alte necurății. Deci oamenii văd lumina care se reflectă din cutia asta de conservă și, văzând prin ea soarele, cred că soarele sunt eu. Însă nu sunt eu soarele, ci sunt cel ce primește lumina soarelui. Eu nu fac decât să am grijă s-o curăț, după ce mai întâi o întorc încontinuu spre soare”.

Prin asta voia să spună că, din clipa când mă trezesc, îmi întorc continuu și ființial mintea – care este guvernatorul existenței omului, și cea care primește gândul rău ori bun (după cum spune și Sfântul Grigorie Teologul) – spre Hristos, Cel ce „luminează pe tot omul venind în lume” cf. Ioan 1:9. Această Lumină nezidită este cea care, în cazul meu, mă luminează să-mi văd starea. Și, văzând-o, mă căiesc cu adevărat, fiindcă îmi văd necurăția, și prin lucrarea tainică a Bisericii, adică prin Tainele ei de-Dumnezeu-săvârșite, mă pocăiesc, mă spovedesc, curăț necurăția și fac să lucească acel „după asemănare” Facere 1:26 din om. Deci Părintele nu avea mândrie, ci un realism smerit: nu zicea că nu are Lumina lui Dumnezeu, ci că nu este a lui și, mai mult, că Lumina îi este spre curățire, fiindcă îi scotea la iveală necurăția prin puterea Bisericii, a Tainelor, iar nu prin puterea lui. El avea doar pornirea și duhul neadormit, adică mintea ațintită spre Lumină, iar toate celelalte, spunea el, le face harul lui Dumnezeu. Până și paza acestei comori a curăției este tot o lucrare a lui Dumnezeu, fiind de ajuns ca noi să păstrăm această atenție a minții, atenție care se pune în lucrare prin Rugăciunea minții.

Când îi spuneam că ne fuge mintea în timpul Rugăciunii, ne învăța că asta se întâmplă pentru că mintea este nedeprinsă, că simțurile noastre duhovnicești sunt nedeprinse, sunt lipsite de nevoință, și ceea ce putem face este ca, de fiecare dată când observăm că gândul nu ne este la Dumnezeu, să-l îndreptăm iarăși, cu smerenie, spre El. Aceasta înseamnă „rugăciune lucrătoare”. Astfel, atenția și rugăciunea se păstrează în lucrare douăzeci şi patru de ore pe zi – pe viață, am zice, indiferent dacă noi avem puterea de-a o face. Dacă nu putem, nu trebuie să ne descurajăm, ci doar să recunoaștem că mintea noastră e prost învățată, iar prin această aducere a minții la Dumnezeu iarăşi și iarăşi se vor îndrepta toate alunecările dinainte și vom putem înainta duhovnicește cu adevărat.