Gânduri de la Brâncuși

vineri, 19 februarie 2016

| | |

Nu putem să-L ajungem niciodată pe Dumnezeu, însă curajul de a călători spre El rămâne important.

De câte ori m-am apucat de vreo operă, eu aveam sentimentul că un absolut se exprimă prin mine - şi atunci, nu mai contam ca individ şi nu mai aveam nici un fel de importanţă. Aceasta ar trebui să rămână relaţia fiecărui artist faţă cu Lumea.

Nebuni sunt toţi aceia care consideră sculpturile mele drept abstracte. Ceea ce cred ei că este abstract, este tot ceea ce poate fi mai realist, căci realul nu însemnează forma exterioară a lucru­rilor - ci ideea şi esenţa fenomenelor.

Nu am făcut niciodată nimic pentru vâlvă (...). Dimpotrivă, am înăbuşit cu încăpăţânare, pe cât mi-a stat în putinţă, orice soi de spectacol (...). Fiindcă gloria este poate cea mai mare înşelătorie pe care au inventat-o oamenii.

Ce miracol e să trăiești! (…) Oamenii nu își mai dau seama de aceste bucurii, pentru că nu iubesc îndestul viața – și rosturile ei mari! (…) Ceea ce m-a susținut, întotdeauna, în viața – și am cunoscut multe piedici și multe suferințe – a fost acea bucurie de a trăi… Puțini înțeleg cu adevărat ce înseamnă Viața!

[atelierul meu este] un metoc al mănăstirii Tismana.
Prea mult confort te lenevește, îți ia din energie.

Artistul nu e decât o smerită unealtă în mâinile Creatorului.

Pentru mine, sunetul clopotelor este o voce dumnezeiască.

Când un unchi, preotul Vasile Brâncuși, l-a întrebat ce vrea să facă prin înălțarea coloanei Infinitului, a răspuns: „Unchiule, eu vreau să fac aici, ce slujeşti dumneata”.

Nici o energie morală nu se pierde, în zadar, în Univers.

Când o societate nu mai cunoaşte, sau amestecă binele cu răul, ea se află deja pe povârnişul pierzaniei.

Coloana fără de sfârşit este negarea Labyrintului.